C.D. Zeletin - Dialoguri mute cu doi bolnavi
Dumitru Augustin Doman - Poeme pe frunzele leandrului
Florica Bud - Migdale dulci amare. Sub semnul uitarii


                        Dialoguri mute cu doi bolnavi

               În 1958, am devenit intern prin concurs. Timp de trei ani, aveam să fac şase stagii de câte şase luni în cele mai bune clinici din Bucureşti. În cea de cardiologie a Spitalului Caritas, condusă de profesorul C.C. Iliescu („Tantinel”), am avut prilejul să îngrijesc, în 1959, trei artişti. Cel dintâi, pictorul George Catargi, îmi era şi prieten. Îşi vedea şi-n spital de preocupările lui privitoare la cinestezie, prin care se înţelege perceperea şi influenţarea prin voinţă a organelor interne, ce nu se simt în mod normal. Încerca prin tehnici yoga să-şi rărească ori să-şi accelereze bătăile inimii, fapt primejdios pentru angina lui pectorală, motiv al internării. Al doilea a fost gracilul poet şi compozitor Andrei Tudor, autor al volumului de poezii Amor 1926 şi al unui studiu George Enescu. Întors dintr-o călătorie în Cehoslovacia cu simptomele a ceea ce s-a dovedit ulterior a fi o neoplazie, a sfârşit în spital. Al treilea, scriitorul Adrian Maniu. Veşnic intrigat de tinereţea mea, mă privea cu ochi de un albastru lactescent şi cu un surâs îmbătrânit, slab şi letargic, de felină într-o savană devastată de foc. După externare, mi-a scris o lungă scrisoare şi ne-am mai întâlnit. Căuta la oameni de sus, avea discontinuităţi în ideaţie, nu intram în rezonanţă şi bănuiam că nu mă place. Era un om uscat.
               Dar altceva vreau să spun. Cu vreo doi ani mai înainte, îmi efectuam stagiul de student în clinica de chirurgie a aceluiaşi spital. Într-o seară s-a prezentat la serviciul de gardă un bărbat de vreo şaizeci de ani, tăcut, frumos, trupeş atât prin musculatură, cât şi prin clisa hipodermică, surprinzând prin nepotrivirea dintre vârtoşenia trupească şi dulcele surâs de copil. O privire foarte vie îi orchestra dezinvoltura, mascându-i meteahna: era surd. Trecuse printr-o criză de angină pectorală ce putea fi infarct miocardic. La anamneză, s-a recomandat: Petrescu, C., funcţionar.  Eram cuprins de o nelinişte fără justificare, mai ales că se uita la mine ca şi când m-ar fi cunoscut de o mie de ani. Curiozitatea din priviri părea însă fără obiect, deoarece nu punea nicio întrebare: era mai curând fantoma unei curiozităţi amuzate. Dialoga exclusiv cu ochii. Albastrul perfect al irisului avea o intensitate insuportabilă.
               Abia a doua zi, la vizita de dimineaţă, când profesorul Ion Juvara („Cuti”) l-a întrebat: „Cum ţi-ai petrecut restul nopţii, maestre?”, mi-am dat seama că bolnavul era Camil Petrescu... În plină glorie, structurile comuniste îl izolaseră printr-un prestigiu ambiguu, dar eficient. Tocmai îi citeam romanul Un om între oameni, care mi s-a părut mămăligos, impresia întorcându-se asupra lui ca reproş, deoarece îi iubeam opera. Dar bătrânul meu prieten, poetul Ion Buzdugan, îl adora. Îl simţea ca pe propriul copil: în primul război mondial îl salvase scoţându-l de sub movila de pământ unde-l îngropase de viu explozia unui obuz. Cu accentul lui de basarabean, îi spunea „Cămil”, răzbea însă cu greu  până la el, ca să-l roage să intervină pentru procurarea, prin minister, a unui aparat de auz pentru nepotul Eugen... Camil Petrescu străbătuse spaţiul neliniştilor legate de afirmarea unui orgoliu patologic şi acum se afla în zona lui transcendentă. Consumase cele douăsprezece isprăvi ale lui Herakles, plus cele nu ştiu câte ale lui Theseu, şi ilustra mai mult conceptul senin al fostului orgoliu.
               Într-o zi, poetul Virgil Carianopol mi-a atras atenţia că în aceeaşi clinică se afla internat, scos din închisoare, Radu Gyr, sub numele de Radu Demetrescu, şi că vecinii de pat, securişti deghizaţi în bolnavi, îl supraveghează. Dar şi vizitatorul special care eram era deghizat în halatul lui de student! A trebuit să iau bolnavii pe rând şi să le cercetez foaia de observaţie ca să ajung în mod firesc la patul poetului cu adevărat bolnav. L-am găsit întins pe pătura frumos trasă sub el, cu faţa în sus, cu ochii fixaţi în tavan şi cu Noul Testament sub mâinile încrucişate pe piept. Cu un profil francamente hitit, completat în trăsăturile largi de rama neagră şi groasă a ochelarilor de miop, iradia o linişte dumnezeieşte instalată în trupul chinuit. Deţinut politic, dictatura de dreapta îl livrase dictaturii de stânga, cea mai aspră cu putinţă. În slalomul anamnestic, i-am strecurat numele lui Virgil Carianopol şi a înţeles instantaneu totul. Urma să i se aplice o anumită procedură chirurgicală ce presupunea umplerea unei cavităţi sensibile cu o faşă pliantă, lungă de câţiva metri. Momentul scoaterii acelei feşi era foarte dureros. Am venit să-l asist. A leşinat în braţele mele... Revenindu-şi, l-am dus în salon şi-n mica agitaţie a reinstalării i-am şoptit: Ast'noapte mi-a intrat Isus în celulă, capoversul poeziei ce-mi parvenise în manuscris de la Dimitrie Iov. Mi-a zâmbit scurt.
               Camil Petrescu şi Radu Gyr! Unul scos din beznă la tinereţe, altul coborât în beznă la tinereţe. O glorie la suprafaţă, o glorie în subterană. Radu Gyr e singurul poet din literatura nostră condamnat la moarte pentru o poezie (Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!), ca-n Renaşterea italiană Niccolò Franco, osândit la spânzurătoare pentru o epigramă adresată papei Pius al IV-lea... Sinuozităţile lui Camil Petrescu l-au ajutat să plutească, rectitudinea lui Radu Gyr l-a obligat să înoate. Unul să plutească în perfizii zefiri calzi, altul să înoate sub apa rece ca gheaţa...

                                                                                 C.D. ZELETIN



Spuma zilelor și nopților de lectură

                       „Poeme pe frunzele leandrului”

            Perenitatea lui Eminescu, de pildă, este întărită și de detractori. Citesc într-o foaie părerea energică a unui eseist de modă nouă că Eminescu e un zero! Cum nu-l mai citisem în ultima vreme, iau repede din raft un volum oarecare de Eminescu și recitesc 25-30-55… de pagini. Fără „îndemnul” faimosului eseist, iar aș fi amânat sine die lectura din poet, din prozator, din gânditor.
                                                                              *
            „Profesorul” din Viața pe un peron a lui Octavian Paler: „M-am întrebat de ce ține Dumnezeu ca oamenii să-și mărturisească păcatele și greșelile. El ar trebui să știe tot. De ce ține atunci să ne oblige să spunem tare ceea ce el știe? Vreți să vă spun de ce? Ca să ne umilească, domnilor. Ca să fim smeriți și umili”.
                                                                              *
            Peste  300 de proverbe și zicători au conotație negativă, încep cu nu, cu nici, cu nimeni etc. Să înțelegem că înțelepciunea populară nu e tocmai optimistă, necum festivistă?
                                                                              *
            Din treburile grele ale vieții: „Cine își închipuie că este ușor să dai foc unei biblioteci se înșală amarnic. Treaba e tot atât de dificilă ca și atunci când vrei să dărâmi un oraș…” (Mircea Horia Simionescu).
                                                                              *
            Luciditatea Profesorului din Viața pe un peron: „…m-am apucat cu toată patima să-mi cântăresc de la capăt viața. Și am început să pricep ce greșisem. Niciodată n-am trait, de fapt, decât pentru mine. Am iubit lumea, dar am iubit-o pentru că existam eu în ea. N-am fost ani de zile decât un solitar diletant… Știți ce este un solitar diletant? Unul care trăiește în singurătate trăgând cu coada ochiului la lume…”
                                                                              *
            Incompatibilitatea naturii cu arta?: „scriu poeme pe frunzele leandrului până când el plânge de rușinea de a fi îmbrăcat în cuvinte” (Ion Chichere)
                                                                              *
            Iris, personaj din romanul Bursa de iluzii de Magda Ursache, descriind străduțe „cu personalitate accentuată” din Iași: „Sfântu Atanasie, răsucită capricios, Florilor, strâmbă și bolovănoasă, Sulfinei, elegantă, luxoasă, parfumată. Revenim pe misterioasa, criptica Abrahamfi, pe liniștitoarea Dumbravă Roșie. Trompeta are nume oximoronic. În fapt, e o blajină de Tătărași. Moara de Vânt și-a schimbat look-ul după 90: s-a umplut de viloaie impunătoare și pretențioase. Fulger a rămas umedă și umbroasă, strada Rece e mai gălăgioasă, Lascăr Catargi, mai țanțoșă. Infatuată de-a dreptul a devenit aleea Ghica. Scăricica e tot desfundată. Primăverile, ne ducem în mahalaua celestă Țicău, care ține-n miez cuibul de barză din fundacul Dochia...”
                                                                              *
            Scriitorul boem care nu conștientizează că-n mâna lui stă schimbarea lumii, cum împăratul moțăie liniștit când conducătorul oștilor, mâna lui dreaptă, cum ar veni, cucerește o țară ca pe o pasăre adormită în cuib.
                                                                              *
            Un cititor care reușește să influențeze trei oameni să citească o carte, după ce le-o despoaie în foi ca pentru sarmale, este deja un critic de întâmpinare. De la influențarea a cinci oameni sau mai mulți e deja critic de direcție.
                                                                              *
             „Să nu zvâcnesc în infinit/că gura prostului mă apără”. (Dimitrie Stelaru)
                                                                              *
            Cioran visând cu ochii deschiși la filosofia de totdeauna, atemporală, neatinsă de progresul științific: „Un filosof n-ar trebui să folosească  niciodată datele științifice din epoca sa. Dar ce să facă? – Să gândească în afara științei, pur și simplu”.  O utopie, desigur.
                                                                              *
            Ironia lui Balzac când portretizează avocați, bancheri sau notari. Iată-l pe notarul Alexandre Crottat: „vânjos și gras, unul dintre acei oameni stimabili care săvârșesc o prostie în mod chibzuit, care te calcă vârtos pe-o rană tainică și pe urmă te întreabă de ce gemi”. Și Crottat mai e flecar și gafeur, dar, în fond, un prostănac care nu vede în viață decât acte.

                                                   Dumitru Augustin DOMAN



Migdale dulci-amare

                                    Eda sub semnul uitării


         Sunt vinovată. Sper ca vina prin uitare să se prescrie cât de repede. Pur și simplu am uitat să vă fac cunoștință cu Eda. Este o cățelușă Ciobănesc German. Ea locuiește într-o curte ce are poartă peste drum de casa mea. Ne consumăm relația, fie-mi iertat împrumutul luat de la revistele pentru oameni mari, prin fanta de lumină dintre cele două porți metalice. Lăpticul îl primește strecurat pe sub poartă, într-un vas din bucătăria păpușilor, care mi-a rămas moștenire de la urmași. 
          – Oare de ce nu ne miră nimic legat de acțiunile tale? Și apoi să zicem că a venit vremea lecitinei, să nu mai existe ea prin  farmacii? Ne-am câștigat cinstit dreptul să fim bine informați, chiar dacă cuvântul este compromis și nu ne vin nici sinonimele cum am vrea noi să vină. Indignarea noastră a Păputilor Vaseiformi Hidrokar este nemărginită. Sper că nu ai ascunse și alte skelete prin debarale.
         Printre altele nu îmi place la voi litera k din cuvântul schelete. Sau credeți că sunteți deasupra a tot și a toate. Și apoi  Eda a intrat nu de mult în viața noastră a Mamaridelor Ani. Am să vă las în seama fulgilor de nea și am să îmi fac datoria. Raza de acțiune a Mamei Ani este mare, începând cu Piața de alimente, unde alături de niște precupețe întreține câtiva maidanezi, și terminând cu zona noastră.
          – Nu știe Ma Ani și sfârnărițele, că vietățile câini și pisici nu au voie să mișune în piață fără aprobare de la Stăpânire? Mirarea ne aparține nouă, Maln Piet Clav. Nu că muștele ar avea! 
         Până la urmă le-au găsit gazde bune, cine caută găsește. Așa a ajuns Laila la o doamnă în vârstă, un fel de vrăjitoare. Dar nu pe gratis. Dacă ar fi fost așa o transformam  în zână. Tot aici l-a adus Ma Ani și pe Lucian, câinele hrănit cu senvișuri de către elevii de la școala generală din vecini. Totul a fost bine până ce s-a schimbat directorul.
         Cel nou nu iubea animalele. Așa că Lucian a fost evacuat pur și simplu, fără preaviz. Dar nu a rămas acolo. A ajuns să împartă țarcul cu Laila, fiecare cu căsuța lui. 
         Locuind pe altă stradă, la ei ajungeam mai rar. Îmbrăcată cum eram, nu puteam să mă îndepărtez prea mult de casă. Să pornesc pe alte străzi și cu biserica aproape, riscam să primesc pomană. Biserica era aproape de Laila și Lucian. Ajungeam și pe la ei, măcar duminica după amiaza, într-o plimbare. Lucian era obez, senvișurile elevilor l-au adus în această  stare. A trăit până anul trecut.
         Apoi Laila a fost mutată de către Ma Ani la un stăpân mai bun, peste drum de locul unde muncește. Poate să o vadă cum stă la gard și cum privește uimită lumea de pe stradă. Dincolo nu vedea decât copaci. Zgripțuroaica a rămas singură. Dar apelează la ajutorul Mamei Ani, chiar dacă ea nu s-a sfiit să ia bani de chirie pentru coteț, fără să le-a dea o scântă de apă. Deși Laila și Lucian, lătrând de zor, o apărau. Oameni și oameni. Deși Steinbeck avea altă părere.
           – Bieții căței. Noi, copiii suntem supărați pe maturii care fac lucruri atât de oribile. De ce o școală nu poate adopta un cățel? întreabă Darius ABC&C în ton cu Tudor’S.
           – Ar putea, cum să nu poată. Dar ar fi  o bătaie de cap în plus pentru conducerea unei școli. Și apoi trăim tot în era Sanepidului! Poate generațiile care vin vor gândi altfel. Poate!
           – Să vedeți ce ne poate capul nouă, celor ce aparținem de Nerologi Nuntinti Iabsalom. Pentru un cățel în plus ar fi nevoie ca fiecare școală să aibă o cușși un țarc. Copiii ar învăța să se facă utili. Ar învăța să iubească animalele. Chiar dacă unii părinți nu le iubesc. Cu atât mai mult este nevoie să le dezvoltăm simțămintele!
         Parcă azi sunteți mai umani. Deși cuvântul s-a cam golit de conținut. Sunt de acord cu voi. Din păcate realitatea este alta. Am fost șocată, când au prezentat la Știri un orășel unde niște câini s-au aciuat pe lângă o școală. Elevii dădeau cu pietre să se apere de ei. Probabil că și dascălii.
          – Cu ce ai fi vrut să arunce? Cu acadele sau cu roșii din import? Ideea cu roșiile nu este chiar atât de rea. Cauciucul poate să fie mai dureros ca piatra. Vom atenționa pe cei care fac  marchetingul Fosforilor Araverus Pinochi să țină cont de ea.
         Ce educație fac acei profesori care nu au găsit altă soluție decât să le arate grămada de pietre? Unde și când vor învăța copiii să iubescă animalele în loc să le hăituiască? Se pare că școala și realitatea sunt două lumi paralele, spre detrimentul copiilor. Aceasta ar fi o variantă neîndulcită a poveștilor unor câini, unii iubiți, alții mai puțin, care sunt și prietenii mei.
          – Și ai noștri! strigă în cor Darius ABC&C și Tudor’S.
          – Nu ar trebui duminica să mergi la biserică și să lași câinii în soarta lor? Dai impresia că de fapt cățeii sunt biserica ta. Nu vrem să sune a blasfemie. Dar cel puțin, pentru noi Crestini Multipli Xonim, pari o ciudată.
         Sunt ortodoxă, dar nu fac nicio diferență între biserici. Am asistat la slujbe în biserici Greco-Catolică nu o dată și normal la cele Ortodoxe, cu diverse ocazii. Merg la slujbe la mănăstirile apropiate. Dar nu pot să mă despart de amintirea bisericii vechi, acum părăsite, din Ulmeni. Am crescut și m-am format ca om frecventând acel lăcaș de cult. Îmi vine greu să o înlocuiesc cu altele, chiar dacă sunt mai mari sau mai noi.     
         În altă ordine de idei, mi-ar plăcea ca preoții de orice religie să spună la sfârșitul slujbei religioase:
          – Dragi creștini, încercați să faceți fapte bune, să vă iubiți aproapele și mai ales să nu uitați să puneți apă la câini și nu îi lăsați să postească în locul vostru. Postul este pentru păcătoși, nu pentru îngeri!

                                                                                Florica BUD