C.D. Zeletin - Bogdăneii
Dumitru Augustin Doman - Spuma zilelor și nopților de lectură. Toate femeile nefericite fac poezie
Florica Bud - Migdale dulci-amare. Prieteni fără grai


                                  Bogdăneii

          Nu ştiu dacă în negurile enigmatice ale sufletului, acolo unde impresiile se amestecă şi îşi pierd determinarea, iubesc mai mult floarea sau numele ei, nu ştiu dacă iubesc floarea prin numele ce-l poartă, ori iubesc numele graţie florii. Privirea unui lucru din diferite puncte de vedere rămâne mai mult treaba minţii decât a sufletului. Floarea e lăsată s-o întâmpini cu sufletul, nu cu mintea. De la Pliniu cel Bătrân până la Carl von Linné, florile se îngrămădesc unele peste altele în cununi uscate. Trebuie negreşit să reiau dialogul Cratylos al lui Platon, ca să văd dacă înclin spre Hermogenes, care vedea în nume semne ale convenţiei, ori spre Cratylos, cel pătruns de ideea că numele se ivesc din natura lucrurilor. Pe acesta din urmă îl va contrazice, după două mii de ani, Shakespeare, când se întreabă, în „Romeo şi Julieta”: What's in a name? That which we call a rose,/ by any other name would smell as sweet (Ce-i un nume? Ceea ce noi numim trandafir ar mirosi tot atât de plăcut, oricum i-am da numele)... Mă îndeamnă la această scumpă lectură elină, actuală şi astăzi, nu plantele ce s-ar găsi în exemplele avansate de către cei doi convorbitori ai lui Socrate, ci altele, şi anume cele ce şi-au căpătat numele prin atracţie paronimică, adică şi l-au împrumutat prin asemănare auditivă. Acestea exclud din start deopotrivă absolutismul lui Cratylos şi al lui Hermogenes. Oricum, ele exprimă o căutare.
          Pe la mijlocul lunii mai, înaintea crinilor şi odată cu salcâmul, înfloreşte arbustul despre care vreau să vorbesc, numit boule-de-neige, bulgăre-de-zăpadă în franţuzeşte. Într-adevăr, florile lui seamănă cu nişte ghemotoace mari cât ouăle de găină, verzui câtă vreme cresc şi albe când ajung la vârsta înfloririi. Sunt de fapt nişte îngrămădiri sferice de frunzuliţe care, convertindu-şi verdele în alb, devin petale. Fără miros, bulele lor de omăt sunt aşa de frumoase, că nu mai au nevoie de corectivul ispitelor olfactive. Atârnă în smocuri de mingi colilii, moi, clătinându-se mătăsoase la adieri şi trezind o senzualitate particulară în mâna ce le mângâie, tentată să le cântărească. La vremea scuturării, florile mărunte ale albilor bulgări se aştern pe umerii plantelor de sub ele, zăpadă a mieilor... Numele latinesc e viburnum opulus, iar cel din moşi-strămoşi, călin, denominaţie urcată la noi din Bulgaria, trecând furtunos şi frivol în onomastica românească profană, mai ales după ce l-a ales Eminescu pentru poemul cu acelaşi nume. Călinul, aşadar, are două variante: una naturală, cu flori albe şi fructe roşii ce conţin un principiu sedativ, viburnina, şi o variantă sterilă, deci fără fructe, aristocratică; acesteia i se spune boule-de-neige.
          Fără viaţă lexicală românească, acest nume se potriveşte perfect variantei aristocratice, care nu se înmulţeşte prin vigoarea naturală a seminţelor, ci prin butăşire. Poate tocmai de aceea, în Moldova mai ales, a fost botezat prin atracţie paronimică, boule-de-neige trecând în admirabilul substantiv plural, bogdănei. Într-o astfel de adopţie a unui cuvânt străin se arată spiritul limbii, liber şi plin de farmec, neînrâurit de considerente culte, ci genuin, în pornirea creatoare de fraternizare a limbilor, căci de milenii graiul ni s-a tot urzit singur, din jalea, cântată sau nu, a săteanului când îşi îndemna boii să răstoarne brazda, paralel cu aula academiei hatului...
          Tot prin atracţie paronimică, Valea Muşei (Frumoasei) a devenit Balamuci, ori Locuri Rele –
Locurele,
formă diminutivă etc.
          Bogdăneii există numai la plural şi numai în formulare diminutivă. Conversia din franţuzeşte
cade peste un plural ce automat e hipocoristic, alintător. Dar iată că prin părţile Argeşului aud că oamenii îi dezmiardă zicându-le bulgăraşi, de data asta fără vreo obligaţie a adoptării terminologice, deoarece cuvântul vine din bulgăr, nu din boule-de neige, ceea ce trădează irepresibila înclinare de a-i alinta. Recunoaşterea intuitivă a unor bulgări albi în florile bogdăneilor suspendaţi de crengi, opuşi prin definiţie bulgărilor negri, legaţi de cădere şi de pământ, exprimă o antinomie alb/negru mai adâncă decât antinomia noţională, şi anume, antinomia categorială îngeresc/ diavolesc, celest/ teluric. De aici şi pornirea de a le atribui celor albi nume de alintare, ceea ce – straniu! – nu se prea întâmplă la flori. Mai rar aud petunioară, trandafiraş etc. Excepţie fac stânjenel ori lăcrămioară, de pildă, în care diminutivul a fost necesar mai ales pentru a deosebi floarea de tema din care se trage, în cazul de mai sus stânjen (veche unitate de măsură) şi lacrimă (fluid transparent). Pluralul floricele arată mai curând dimensiunea mică decât alintarea.
          O legendă bucovineană spune că arbustul asupra căruia dizertăm s-a ivit din sângele lui Noe, tăiat la un deget pe când îşi cioplea corabia. Legenda priveşte însă varianta naturală a arbustului, cea aristocratică fiind sterilă, lipsită de mustul roşu al fructului. Aristocraţi, bogdăneii rămân simbol al frumuseţii uitate de sfinţenie...

                                                                                 C.D. ZELETIN



Spuma zilelor și nopților de lectură

                       „Toate femeile nefericite fac poezie”


        Cititul, plăcută zăbavă? Da! Folositoare? Mai ba! Şi totuşi, citesc zilnic, cum mi-aş satisface un viciu devastator în timp; cum m-aş droga la diferite ore ale zilei, cum mi-aş ţine permanent alături paharul plin cu alcool, cum aş lega ţigară de ţigară...  Tocând carte după carte, îmi proiectez propriul spectacol al literaturii din literatura celorlalți, de la Apuleius până la Radu Aldulescu.
                                                                              *
        Halldor Laxness, unul dintre ”anonimii” laureați ai Premiului Nobel pentru literatură, scriitor islandez de limbă daneză. Iată cum începe o proză de-a sa: „După câtva timp, liniștea îi trezi pe zei și maică-mea le aduse cafeaua fierbinte. După ce-și fumară țigările, ieșiră din casă luând cu ei o pușcă”.
                                                                              *
        „De îndată ce părăsește sertarul natal, un roman se transformă în ceva pe care autorul nu-l mai recunoaște. Autorul este uluit de ceea ce văd în el ceilalți, și mai ales ceea ce nu văd!” ( Julien Green).
                                                                              *
        „Toate femeile nefericite fac poezie, chiar și cele care nu scriu versuri...” (Martha Bibescu).
                                                                              *
        Există un raport nescris între bogăție și suferință? Iov, nefericitul etalon al „literaturii” universale, avea nu doar șapte feciori și trei fete, dar și o turmă de șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine și, firește, o mare mulțime de slugi. Bill Gates l-ar invidia, pentru avere, nu pentru suferință, desigur.
                                                                              *
        Cândva, jurnalul se scria îngrijit, caligrafic în formă, dar frumos și în fond. Să răsfoim prin Julien Green: „Lumina pe copaci, curgând ca o cascadă de aur, într-o revărsare neclintită”. Niciun cuvânt în plus.
                                                                              *
        Cum se știe, „Solomon a întrecut pe toți regii pământului în bogăție și înțelepciune”. Dar, aflăm din Cartea Cărților, că înțelepciunea „i-o pusese Dumnezeu în inima lui”, deci nu i-o localizase în creier!
                                                                              *
        Jurnalul jurnalistului fără jurnal, dar şi corespondenţa lui I. D. Sîrbu, reprezintă scrieri de univers concentraţionar. Apartamentul din centrul Craiovei, din Isarlâc, nu-i aşa, e în fond o închisoare cu regim semideschis. O spune clar când vorbeşte de vecinul lui M.S., „marele nostru european” (Marin Sorescu, desigur), care „deşi trece pe sub geamul meu de două ori pe spăptămână (locuinţa sa de ţară fiind în bloc cu mine) până în prezent nu a îndrăznit să urce spre izolatorul meu: miros a sârmă ghimpată, e teren minat. Pe uşa mea scrie lepros periculos…”
                                                                              *
        Despre autorul Scrisorii pierdute, Adrian Marino scrie: „I-aş reproşa lipsa unui proiect precis de reformă. Nu este suficient doar să demolezi. Ceea ce face în mod admirabil. Este însă necesar să şi construieşti, să pui ceva în loc. Măcar la modul ideal. El a văzut cu o luciditate fără egal pseudosocietatea postpaşoptistă. Nu avea însă ochii îndreptaţi şi spre viitor". Cât de exact este diagnosticul lui Marino? Faptul că năravurile şi moravurile românilor sunt la fel de găunoase şi după mai bine de o sută de ani nu înseamnă că Nenea Iancu a privit totuşi spre viitor? Dacă ar fi creionat proiecte de reformă altfel decât la modul parodic, altfel decât a la Marius Chicoş Rostogan, n-ar fi acum Caragiale un autor necredibil şi ridicol? În privinţa tarelor, s-a schimbat societatea actuală faţă de cea contemporană lui Caragiale?
                                                                              *
        La ce bun critica literară?, se pune ades întrebarea.  Poate că întrebarea de actualitate ar fi cum să se facă întoarcerea criticului la uneltele lui şi cum să funcţioneze o şcoală de critică de unde să apară cronicarii de mâine, dar și criticul/criticii de direcție. Că, altfel, criza criticii înseamnă în fond criza literaturii.
                                                                              *
        Imagine: „mestecenii tac înveliți în păianjeni lunari” (Dimitrie Stelaru).

                                                   Dumitru Augustin DOMAN



Migdale dulci-amare

                             Prietenii fără grai


         – Iarăși aduci pe tapet crâmpeie din viața patrupedelor? Despre oameni nu îți vine nimic pe vârful degetelor tale cu unghii mereu lăcuite? Și apoi atenție la DariusABC&C și la Tudor’S. Te avertizăm, căznindu-ne din greu să îți găsim tot felul de hibe, Nonuciști Eruptativ Tonulari.
        Pentru a le depista, ar trebui să mă cunoașteți mai bine. Cunoaște și condu, uite un nou-vechi concept despre cum să întorci și conduci lumea, pocnind din degete. Dar nu voi avea niciun succes, nimeni nu are chef să cunoască în profunzime un om într-o lume a marketingului și a breaking news-urilor. Nu mă voi lăsa atrasă nici măcar de dragul vostru spre lucruri care nu mi se potrivesc și nici nu îmi plac. Și apoi nici măcar nu mi-a fost dor de voi, nici cât grăuntele de nisip. Acel punct umil care se va transforma silit, în interiorul scoicii madre, într-o perlă satinată. Nu Domniile Voastre mi-ați lipsit, ci Darius ABC&C și Tudor’S.
        Dar să mă întorc la animăluțele mele și să vă las, fără niciun regret, în plata Domnului sau în plata unor impozite insolite. Cu voi nu poți găsi un capăt al vorbelor. Înainte de a avea câinii mei, cu mult înainte de a lua cunoștință de existența celor de pe strada Luminiței, au fost câinii de pe strada ce poartă numele unui poet.
         – Despre ce poet este vorba, avem voie să știm și noi? Poeți au fost, sunt și se vor mai naște, cel puțin o mie până termini Domnia Ta dialogul, mereu întrerupt, cu noi.
         Ați auzit, Gulerați Voivoi Istvăniți Dumneavoastră, de George Coșbuc? Ați auzit sau nu, strada tot poartă numele său. Strada George Coșbuc este una dintre cele mai frumoase străzi băimărene, o linie verde care vă poartă înspre ce vreți voi. Odată ce veți păși sub bolta castanilor săi, vă va veni greu să vă despărțiți de ea.
        După cum v-ați dat seama, unul dintre motivele frumuseții sale este cel umbrifer-răcoros. Strada, de la un capăt la altul, este străjuită de coroanele bătrânilor castani. Este adevărat că ei sunt sălbatici, dar tot castani se cheamă că sunt, iar fructele lor cad cu aceeași voioșie pe jos ca și cele dulci.
        – „De ce nu vii când castanii înfloresc?”. Sper că nu ne vei îneca în puhoaiele nostalgiei tale. Nu de alta, dar nu ne-am adus veste de salvare. Iar noi Canonici Realcald Butonici nu știm înota. Așadar îți cerem îndurare.
        Ar fi fost minunat dacă ați fi strigat îndurare în numele copacilor sacrificați în acei ani triști ce nu făceau parte din vechea epocă, ci dintr-o epocă mult mai apropiată. Slavă Domnului, că nu le-a trecut încă prin minte unor factori decizionali să taie castanii coșbucieni fără discernământ și milă. Unii semeni au arătat cu mândrie concetățenilor șocați că preferă pavajul și căldura toridă a soarelui, umbrei molatice a acelor castani care nu mai sunt, pentru că au îndrăznit să crape totuarul cu rădăcinile lor. Și dacă tot au tăiat acei castani, să spulbere un parc secular a fost o joacă.
        – Și veverițele? Întreabă Darius ABC&C și Tudor’S, prietenul său. Nu mai sunt. S-au dus în uitare. Așa cum a căzut sub loviturile ferăstraielor și magnolia ce înflorea prim-vestitor al primăverii. Nu mai sunt nici pomii seculari.
        – Ce căutai pe strada George Coșbuc, când mereu te plângi că ai stat și stai pe străzi cu nume războinice?
        Adevărat grăiți, Răzv Boinici Povestitori, dar aveam dreptul să mă bucur și de deliciile unei străzi, care prin nume, peisaj și vechime predispune la visare. Am fost doar în trecere pe strada cu mulți castani.
        – Suntem în trecere oriunde ne-am găsi. Doar nu vrei să infirmi legile și esența vieții. Nu poți fi atât de imprudentă să ne infirmi și pe noi, Slușnici Pivot Morttisimi. Pot să declar că m-am bucurat de acel decor mirific. Tot respectul pentru străzile cu nume de localități în care s-au purtat bătălii istorice sau pentru cele ce poartă numele eroilor ce și-au dat viața pentru patrie.
        Dar trecerea mea, cam de cincisprezece ani, pe Strada George Coșbuc a fost mai mult ca benefică pentru mine. Am avut parte de bucurii și de supărări în acest răstimp. Am cunoscut oameni deosebiți, mediocri și înrăiți.
        – Și mai ales câini și pisicuțe, nu-i așa? Ba da, Darius ABC&C. Binecuvântate animăluțe!
        – Vai, vai! Să înțelegem că există și oameni mediocri și chiar răi pe strada George Coșbuc? Vă veți găsi în treabă arhivând întrebări, Blounderi Viciați Dergo.
        Nu răi, ci aflați sub acțiunea trecătoare a răului. Așa cum au fost și ierni grele cu zăpada ce părea nemuritoare și veri călduroase și pline de viață. Multe castane au căzut pe caldarâm și pe mașini și multe cireșe amare mi-au făcut viața la fel. Viața noastră, a iubitorilor de animăluțe, a început să se anime când au început să treacă tot felul de câini pe stradă în căutarea mâncării, a apei sau a unui stăpân.
        – Aveau nume acei câini? se interesează Darius ABC&C cot la cot cu Tudor’S. Chiar de au avut, l-au uitat, dacă nu i-a mai strigat nimeni. Dar i-am rebotezat noi, cu bucurie. Nu mai știu dacă au curs animăluțele chiar de la începutul mutării mele, acolo unde mai există un magazin amenajat de mine. S-ar fi putut, dar fiind o perioadă grea, poate că nu am avut ochi de aruncat pe geam.

                                                                                Florica BUD