Alex. Stefănescu - Amintiri. Mircea Dinescu și pisica de mare
Constantin Mateescu - Desene în peniță. Capitala sub ocupație (I)
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii – XI
Stefan Ion Ghilimescu - Revoluționarul, aghiotantul regal si poetul Candiano Popescu (I)


Amintiri

                  Mircea Dinescu și pisica de mare

        Mircea Dinescu mi-a mărturisit cândva cât de mult a contat pentru el, în copilărie, o bucată de ziar pe care a găsit-o într-o magazie. După ce a netezit-o, a putut citi pe ea combinaţii stranii de cuvinte, deloc asemănătoare cu acelea de care se servesc oamenii în comunicarea zilnică. Aşezate în contexte noi, neaşteptate, cuvintele scoteau la iveală sensuri uimitoare şi emoţionante.
        Aşa a descoperit Mircea Dinescu – extraordinarul poet de mai târziu – poezia. În familia sa nu exista o bibliotecă, iar manualele şcolare, anoste ca şi astăzi, nu trezeau interesul copiilor.
                                                                                *
        Pe una din cărţile sale, Mircea Dinescu mi-a scris o dedicaţie care m-a flatat: „Lui Alex. Ştefănescu, care a supt la aceeaşi ţâţă a talentului ca mine.” I-am dat un telefon şi i-am spus:
        – Este adevărat, am supt la aceeaşi ţâţă, dar tu ai supt primul şi mi-ai lăsat foarte puţin talent.
        – Da, mi-a răspuns Mircea, dar ţi-am lăsat ţâţa.
                                                                                *
        Odată, la Mangalia, la o întâlnire cu publicul în aer liber (ceea ce făcuse ca întâlnirea să ia proporţiile unui miting), l-am ironizat pe Mircea Dinescu la microfon, spre amuzamentul celor prezenţi. În replică, el a improvizat o epigramă la adresa mea, plecând de la expresia americănească „sex-appeal”:
        „Alex, când era copil,/ Avea sex, n-avea appeal./ De când e matur Alex/ Are-appeal, dar n-are sex.”
        Ce să fi făcut, am râs!
                                                                                *
        La Casa Scriitorilor de la Neptun, Mircea Dinescu a depus într-o dimineaţă, pe terasă, o pisică de mare, creatură hidoasă, proiectată parcă de diavol. O prinsese din întâmplare, cu undiţa, în timp ce pescuia guvizi. Ne-am interesat dacă era comestibilă (am fi mâncat-o din... antipatie), dar ni s-a spus că nu.
        Mult timp, dihania a stat pe terasă, privindu-ne cu ochi mustrători (deşi murise de mult). A doua zi, l-am însoţit pe Mircea Dinescu la pescuit, ca să văd ce monştri mai scoate din mare. Dar el parcă îşi pierduse darul, nu mai prindea decât guvizi banali.
                                                                                *
        Tot la Neptun, stăteam într-o zi liniştit la masa mea de pe terasă şi mâncam o musaca. Mircea Dinescu a apărut pe neaşteptate, m-a bătut cu mâna pe umăr şi m-a dojenit:
        – Alex, Alex! De când te ştiu, tot cu mâncatul. Mai sunt şi alte plăceri pe lume...
        Mi-am dat seama la ce plăceri se referă şi i-am răspuns:
        – Ştiu că există şi alte plăceri, dar eu o prefer pe asta.
        – De ce?!
        – În primul rând pentru că pe musaca nu trebuie să o... conving. Mi-o aduce chelnerul şi eu mă delectez pe loc cu ea. Apoi... Cu musacaua nu trebuie să mă ascund prin unghere întunecoase. O mănânc, după cum vezi, la lumina zilei. Şi mai sunt şi alte motive: musacaua nu rămâne gravidă, nu are SIDA, nu pretinde să o cer de nevastă...
        După o clipă de gândire, Mircea Dinescu s-a trântit învins pe un scaun:
        – Ai dreptate, bătrâne. Chelner, adu-mi şi mie o musaca!
                                                                                *
        Înainte de 1989, un poet bun, dar... rău, Cezar Ivănescu a vrut să mă bată, fiindcă nu fusesem destul de entuziast când i-am comentat o carte. Aflat prin preajmă, Mircea Dinescu s-a încăierat în locul meu cu el. La sfârşit, când amândoi erau roşii la faţă şi aveau hainele rupte, am plecat cu Mircea şi l-am întrebat de ce a intervenit. El mi-a explicat:
        – Unui critic nu-i stă bine să se bată, îşi pierde prestigiul. Dar dacă mă bat eu, lumea spune: ce să faci, aşa sunt poeţii, cam nebuni!


                                                                   Alex. ȘTEFĂNESCU



Desene în peniță

                            Capitala sub ocupație (I)
         
        Mi se pare firesc ca unui om care și-a petrecut mai mult de șaptezeci de ani într-un oraș acesta să îi apară în diverse înfățișări și avataruri, scăldat în variate ape ale vremii, mereu același deși cu totul altul, redus până la urmă la actuala identitate, văzută prin ochii obosiți ai senectuții. Această învălmășeală de imagini ce face deliciul amintirilor e foarte greu de prins într-o poveste coerentă, de altminteri persoanele care ajung la vârste îndrăznețe se mulțumesc cu mângâierea unei clipe, cu evocarea unui detaliu oarecare – o îmbrățișare, o gară, o casă veche, o grădină.
        Când am ajuns în București întâia oară, pentru  a da admiterea la facultate, orașul mi-a apărut ca o imensă harababură de imagini inedite. Nimic din ce trăisem până atunci în orășelul de provincie unde îmi petrecusem o copilărie cuminte, liniștită, nu semăna cu aerul provocator, înfățișarea și vivacitatea decorului unde urma să-mi duc tot restul vieții. Am înțeles că nu-mi va fi ușor să mă confrunt cu provocările Orașului, pe care îl cunoșteam doar din lectura romanelor lui N.D. Cocea, Cezar Petrescu, Octav Dessila sau Damian Stănoiu.
        Sosirea mea în Capitală a coincis cu vremea în care autoritatea nou instalată în fruntea țării, impusă de „aliații” de la Răsărit, trecuse  la o tiranică rechiziționare  în detrimentul proprietarilor de locuințe, încât aceștia, pentru a evita intruziunea unor chiriași necunoscuți, posibili delatori, căutau să închirieze camerele unor prieteni sau rude, persoane sigure. Așa se întâmplă că am ajuns să locuiesc la o mătușă, soră a mamei, pe Bulevardul Dr. Kalinderu.
        O primă imagine care mi s-a fixat în amintire e înșiruirea de case de pe  Bulevardul Dr. Kalinderu și din împrejurimi făcute harcea-parcea cu doar trei ani înainte de bombardierele americane, acele case triste, părăsite, o parte dintre ele mobilate, expunându-și patetic în fața trecătorilor intimitatea deplorabilă. Pe coama dealului care urca spre Drumul Sării se întindea clădirea impunătoare a Școlii de Război, rebotezată mai târziu Academia Militară, edificată nu de multă vreme, scăpată norocos de tirurile raidurilor aeriene. Cu totul altă soartă a avut, în schimb, Grădina botanică, vecină cu palatul de la Cotroceni, pe care aceleași harnice bombardamente o transformaseră într-un teren arat, cu lăudabilă profesionalitate.
        Urmările războiului erau convingătoare și în centrul Capitalei, oferind din loc în loc penibile ruine – geamuri sparte, bârne, moloz și cărămizi. La intersecția Căii Victoriei cu bulevardul Regina Elisabeta se mai putea vedea ce rămăsese din blocul Cartea Românească, unde își lansau volumele în anii interbelici o parte din scriitorii reputați ai epocii. Același monoton spectacol oferea și aripa dinspre statui a Universității, ocupată azi de Facultatea de Istorie, complet distrusă de bombardamente. Un gard pe care se afișau programele spectacolelor de operă și teatru și lozinci ce-i îndemnau pe oameni să voteze Soarele acoperea cu pudibonderie ce mai rămăsese din edificiul celei mai cotate instituții de învățământ superior din țară.
         
                                                                                *
         
        Între atracțiile cele mai căutate ale Bucureștiului acelor timpuri se numără și bulevardul Regina Elisabeta (rebotezat o vreme „6 Martie”). La ora când începea să însereze, bulevardul era literalmente invadat de tineri amatori de promenadă sau dornici de a vedea un film la una din cele șase săli de cinematograf ce  afișau panouri uriașe cu filme ale studiourilor Mosfilm ce se substituiseră producțiilor americane. Îmi amintesc și astăzi  titluri de succes care au ținut afișul luni în șir ca Tânăra gardă, Marele Cetățean, Întâlnire pe Elba, Balada Siberiei sau Carnetul de partid, filme la care era permis să intri oricând în sală și să rămâi și la reluare, aranjament avantajos pentru perechile de tineri amatoare de tandre și inocente intimități. Pe bulevardul Elisabeta, ceva mai jos de Cișmigiu și de Liceul Lazăr, într-un imobil demolat la câțiva ani după război, se organizau gale de box pasionante la care i-am văzut luptând pe marii campioni ai epocii, Petre Brătescu, Ion Popa și Lucian Popescu.
        Una din cele mai pregnante amintiri din epocă e imaginea în culori închise-cenușii a ofițerilor Armatei Roșii, gălăgioși, locvace, cu tunicile bine călcate, închise strâns la gât și șepcile împinse pișicher pe ceafă și pieptul acoperit cu decorații, ce patrulau în grup de câte trei sau patru pe Magheru, prin fața Universității sau pe Calea Victoriei, între Palatul Regal și Cercul militar, vorbeau cu voce tare în limba lor ciudată, în timp ce trecătorii se fereau cu grijă, temători la întâlnirea cu chintesența însăși a Puterii.
        Pe bulevardul N. Bălcescu, vizavi de Universitate, unde se află azi grădina din fața Teatrului Național, a funcționat o vreme Circul Krateyl, punct de atracție pentru locuitorii Bucureștiului abia ieșiți din anii foametei, bombardamentelor și pierderilor celor dragi pe front. Arena circului a găzduit spectacolele de mare virtuozitate ale Parisului pe Gheață, ansamblu de balet căruia i-a fost dat să încheie pentru multă vreme tradiția descinderii în țara noastră a marilor formații artistice occidentale.
         
                                                                                *
         
        În peisajul primilor ani ai Bucureștiului postbelic, la câțiva pași de Capșa, strălucea cea mai bogată și fățoasă librărie a Capitalei, Cartea rusă. Era mai toată vremea goală, deoarece volumele, majoritatea cărți ideologice, deși vândute la prețuri derizorii, n-aveau acces la public fiind tipărite în limba rusă, ce nu se învăța în școli pe vremea aceea. De cum intram în librărie, mă întîmpina portretul tovarășului Stalin, cel cu pipă, înrămat în bronz, zâmbind subțire iubitorilor de carte, de pe peretele din fața ușii, de unde supraveghea întreaga încăpere. Vreo patru vânzătoare blonde, în halate roșii, trecute bine de prima tinerețe, se fâțâiau fără odihnă printre rafturi, mai mângâiau o carte, mai răsfoiau câte un album de artă sau beau cafele sporovăind cu voce tare în limba rusă. În caz că zăboveam mai mult în librărie, se interesau dacă doresc ceva, la început în limba lor, apoi a noastră, pe care o stâlceau cumplit, erau drăguțe, prietenoase. La urma urmei îmi făcea plăcere să-mi plimb privirea peste atâtea cărți frumoase, legate trainic, ai căror autori puteau fi identificați doar după fotografiile de pe copertă. Un difuzor fixat deasupra raftului ce expunea producțiile publicistice ale lui Lenin îngăna în surdină cadențe din Katiușa, imagine suavă a sufletului rus.
        Ieșind din librărie, mi se înfățișa la numai câțiva pași apocalipticul tablou al resturilor ce se mai păstraseră din falnica imagine a Teatrului Național. Printre mormane de moloz, deșeuri, vrafuri de gunoi și blocuri de beton se aciuaseră vreo trei buticuri unde se vindeau țigări străine, gumă de mestecat, prezervative, înghețată, bere sau băuturi răcoritoare. Clienții puteau să se așeze la cele câteva mese improvizate, să fumeze, să ciocnească un pahar cu bere și să privească forfota însuflețită a străzii, bărbați grăbiți să meargă la serviciu, femei înveșmântate în stămburi, purtând basmale sau baticuri și cărând sacoșe, cu ochii la ce se mai întâmplă, femei în doliu, elevi de școală, studenți sau militari în termen, infirmi în cărucioare, cerșetori. De partea cealaltă a Căii Victoriei, clădirea bătrînului hotel Continental, ce conserva atâtea decenii de istorie, rămăsese teafără ca prin minune, ocolită de furia bombardamentelor acelor zile incendiare de sfârșit de august.
        Distrugerea Teatrului Național, atât de jalnică, de inutilă și absurdă în contextul marilor răfuieli ale istoriei, a adus cu sine și dispariția casei lui E. Lovinescu, aflată în proximitatea Teatrului, casă ce a găzduit atâția ani cenaclul „scepticului mântuit”.
        Între ruinele „de lux” lăsate de război în centrul Capitalei se aliniază și cele ale Palatului Regal (în aripa de nord), iar stricăciuni notabile au suferit, de asemenea, și părți din Ateneul Român și  Biblioteca Fundațiilor Regale. Monumentala statuie ecvestră a lui Carol I din fața Palatului Regal, operă a sculptorului Mestrovici, intactă după bombardamente, a dispărut din peisaj sub furia revoluționară a puterii statornicite de tancurile sovietice.
         
                                                               Constantin MATEESCU



              Dan Culcer – Vatra. Surprize colegiale.
                    Informatorii – X și continuare
         
                        Serii și grupuri. O ședință de partid în redacția revistei «Vatra» (1986)
                                                        Teoria GRUPURILOR
         

        Ca grup informal, totuși având unele trăsături dominante de grup social omogen, redacția Vatra a funcționat relativ coerent, câțiva ani după fondarea revistei. O coerență a existat, firește, aproape tot restul vremii, doar natura coerenței de grup și de program s-a modificat.
        Mă voi ocupa de aceste aspecte, din perspectiva documentelor de Securitate, a notelor mele de jurnal. Această perspectivă nu este, nu poate fi singura. Mi-o asum, atâta vreme cât nici unul din colegii mei de redacție nu a ținut să exprime public propria sa perspectivă. De asemenea, nici una dintre persoanele implicate în procesul de fondare, de administrare și de control ideologic, adică de producere a revistei, în condițiile anterioare anului 1989, nu a dat semn că dorește să o facă, în ciuda repetatelor mele invitații, adresate public și nominal. Ar fi fost vorba de publicarea corespondenței redacționale, din care o parte se află în arhivele personale ale redactorilor, dacă nu a fost distrusă dintr-un motiv sau altul.
        Nu iert pe nimeni și nu mă iert. Documentele nu sunt decât baza cercetării pentru o istorie a grupului Vatra. Un concept, o utopie, o dorință, nu și o realitate istorică întrupată a ideaalului.
        Nu este vorba de a deschide procese postume, ci de a evoca oameni în carne și oase, cu slăbiciunile și calitățile fiecăruia. Moartea i-a exmatriculat din jocul cu mai multe funcții pe unii dintre ei. Cei care se simt chemați să-mi dea replică în numele răposaților sau în nume propriu, sunt bineveniți. Cu o sigură condiție le voi răspunde într-un spirit dialogant. Dacă vor căuta să-și argumenteze poziția cu documente, așa cum o fac și eu. Nu voi răspunde la invective.
        O singură excepție, pentru un moment anume din istoria redacției, este textul citit de Atanasie Popa, scris la invitația noastră, cu ocazia conferinței despre cenzură pe care am prezentat-o în holul Institutului de Teatru din Târgu Mureș la 15 iunie 2010. Era vorba în intervenția lui Atanasie Popa despre modul în care s-a desfășurat distrugerea unei părți a arhivei redacționale de șpalturi, manuscrise, dactilograme și perii. Chestiunea evocată era acută, fiindcă, prin ordonarea distrugerii, pe care Dan Culcer o punea pe seama lui Atanasie Popa, iar Atanasie Popa pe seama lui Romulus Guga, implica de fapt pierderea unor importante probe documentare privitoare la acțiunea cenzurii în presă, în speță posiblitatea de a se compara modul în care se gândea redacțional revista și modul în care ea se tipărea, după intervenția cenzurii și controlului de partid. Unde dai și unde crapă, cum se zice. Din păcate, intervenția lui Atanasie Popa nu a fost înregistrată sonor și textul solicitat de mine nu mi-a fost încredințat de autor. Secretara redacției, Maria Urzică îl alertase telefonic pe Dan Culcer, în dimineața în care arhiva redacțională descrisă mai sus a fost încărcată în camionul D.C.A. Maria Urzică afirmase că ordinul fusese dat de Atanasie Popa. Credem că acesta nu ar fi acționat în acest fel, dacă Romulus Guga nu i-ar fi ordonat să o facă. Convins de Culcer că s-a făcut o prostie, oricine ar fi fost responsabilul, Romulus Guga a acceptat să-l lase pe acesta să o corecteze. Arhiva a fost transportată cu trenul de marfă, în direcția unei fabrici de carton de la Molid, pe linia Cluj-Vatra Dornei, în iarna geroasă a lui 1981. Pentru a recupera arhiva, Dan Culcer a obținut o delegație de serviciu, cu acordul lui Romulus Guga. A urmărit din etapă în etapă traseul vagonului de la Târgu Mureș, prin Cluj, până la Molid. Șeful gării căruia i s-a prezentat situația, crezând probabil că este o acțiune de Securitate, și-a dat acordul ca acele două vagoane de hârtie, să fie cercetate în căutarea arhivei. Ele au fost descărcate de Dan Culcer, ajutat de doi salahori, contra unor sticle cu o băutură dulceagă și grețoasă, care se numea Triplesec, singura disponibilă în bufetul sătesc, un soi de lichior de portocale. S-au umplut trei cartoane și au fost expediate pe numele lui Culcer la Târgu-Mureș. Apoi transferate la Biblioteca județeană unde au fost ascunse printre cărți, cu complicitatea lui Dimitrie Poptămaș, bibliotecar și bibliograf, devenit ulterior director al bibliotecii, după 1990. Arhiva s-a distrus totuși aproape integral, din pricina unei depozitări neglijente ulterioare, în pivnița Palatului Culturii, hârtiile s-au topit în reziduurile apelor care au inundat subsolul, prin spargerea conductelor de evacuare a closetelor. Finis coronat opus.
        Totuși, prin grija lui Ioan Radin Peianov, corector al revistei dar și prozator de talent, s-au păstrat urmele activității de redactare reale. E vorba de registrul în care corectorul consemna titlurile și autorii materialelor trimise la cules. Se poate regăsi astfel urma unor texte care au fost culese dar nu au apărut niciodată, respinse de cenzură sau de alte organe de control.

                                                                             Dan CULCER



              Revoluţionarul, aghiotantul regal şi poetul
                             Candiano Popescu (I)
         
                                            „Lucrat” de Caragiale

        Ce nu poate şi nu face literatura!? Ca să nu vorbim totuşi de moderni, orice, erau încredinţaţi până şi atât de rezervaţii şi de riguroşii clasici… Din generalul Al. Candiano Popescu, bunăoară, anarhist implicat în detronarea lui Cuza, capul cunoscutei Revolte antidinastice de la Ploieşti din 1870, autorul actului de bravură al cuceririi redutei de la Plevna în 1877, aghiotant mai bine de 12 ani al regelui Carol I, autor stimabil al unui tratat de artilerie în două volume, dar şi poet, Caragiale plăsmuieşte, bunăoară, un biet personaj de comedie bufă: rizibilul prezident al Republicii podgorene de la Ploieşti, citind „la 6, în Piaţa Unirii plină de popor” (cocoţat pe un scaun de tocat cârnaţi!),  actul solemn al întemeierii acesteia. Pentru conformitate, citeşte schiţa, ori, mai curând, reportajul post-festum, intitulat „Boborul”, publicat pentru prima dată de „Nenea Iancu” în ziarul „Epoca” din 21 noiembrie 1896.
             Avocat cu un doctorat de specialitate în Italia, implicat serios alături de ceilalţi fruntaşi ai partidului în fundarea, în 1875, a Partidului Naţional Liberal, decorat pentru fapte de arme cu cele mai înalte distincţii româneşti şi străine în timpul Războiului de Independenţă de la 1877, personalitate politică apreciată de un I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C.A Rosetti şi alţii, în ciuda meritelor istorice de netăgăduit, în mod paradoxal, figura cu care Al. Candiano Popescu înfruntă posteritatea este mai curând cea creionată  ironic de inegalabilul autor al Scrisorii pierdute, maestrul portretului în aqua-forte. Boborul, cu un evident caracter satiric antiliberal, conceput după 25 de ani de la consumarea evenimentului, se vrea un reportaj à rebours al celor 15 ore de existenţă ale Republicii de la Ploieşti, reportaj realizat de I.L. Caragiale, cum pretinde autoironic, nu numai în calitate de martor ocular, ci şi de cetăţean activ al acelei republici, investit oficial, la numai 16 ani (!), cu funcţia publică de subcomisar de poliţie, ba chiar şi încins reglementar peste trupul feciorelnic cu sabia de rigoare… Ca să fim drepţi, mai mic cu 11 ani decât Candiano Popescu, zburdalnicul concitadin al capului tentativei de lovitură de stat de la Ploieşti din 1870 avea, în realitate, în acel de pomină 8 august revoluţionar, optsprezece ani şi era grefier al judecătorilor de instrucţie la Tribunalul din Ploieşti unde tatăl său funcţiona ca magistrat. Nu ştim dacă, în aceeaşi manieră dezinhibată a discursului reportericesc, e o glumă faptul că mama viitorului scriitor l-a dezarmat, când a ajuns acasă, ţinându-l captiv în odaie cu sabia ascunsă, ghetele şi pălăria încuiate în scrin, până a trecut zavera, sau faptele s-au petrecut întocmai. Cert este că în faţa Curţii cu Juri, care putea la o adică să-i osândească la muncă silnică pe amândoi, a ajuns numai Candiano Popescu. În cazul său, mama de origine arvanită, ca şi tatăl lui Ion Luca, se pare că mai curând l-a încurajat pe viitorul erou de la Plevna, adresându-i-se în clipele cele mai pline de tensiune de dinaintea trecerii la acţiunea revoluţionară, cf. Amintirilor din viaţa-mi , astfel: „Să trăieşti, Alexandre. Inima îmi spune că nu se va întâmpla primejdie, dar orice s-ar întâmpla, sunt mândră că te-am născut”.
             În 1896, când şi-a scris fantezista „relatare de la faţa locului”, Caragiale era un scriitor versat a cărui notorietate publică începuse deja a fi disputată şi se juca la ruleta politică. Criticul sagace care i-a ridiculizat necruţător în fel şi chip pe politicieni, aşa cum a făcut cunoscut public soţia sa, mai târziu, a jinduit realmente toată viaţa după un post de parlamentar! Că nu a ajuns să intre în tagmă, fie chiar şi sub aripa conservator-democratului Take Ionescu , „Gură de aur”, e o altă poveste! Acum însă era pasionat şi cultiva genul reportajului, ameţit pur şi simplu la cei 43-44 de ani ai săi de imensul succes la public al relatării în foileton, în Gazeta poporului, a sinuciderii lui Al. Odobescu (Caragiale pune aici în circulaţie, sub pseudonim, varianta că scriitorul opioman, îndrăgostit la 61 de ani de Hortensia Keminger, fosta soţie a lui Al. Davila, mai tânără ca el cu 30 de ani, s-ar fi otrăvit datorită faptului că, cerând-o de soţie, cocheta profesoară de la Şcoala de Fete nr 2 din Bucureşti l-ar fi refuzat!). În aceeaşi manieră şi tot sub pseudonim, marele satiric scrie, şi tot în 1896, încă două asemenea bijuterii ale genului, respectiv, Drama din strada Alecsandri şi Culisele chestiunii naţionale. În prima istoriseşte păţania lui N. Gabrielescu (o celebritate a zilei care lucrase ca arhitect secund la restaurarea Mânăstirii Curtea de Argeş cu Lecomte de Nouy), bun prieten al său din perioada revizoratului la Vâlcea, boem credul atras într-un periculos „joc în trei” (despre care a scris toată presa vremii) de Olga Boldur Lăţescu, frumoasa şi mult mai tânăra lui concubină…
         
        Agitator și revoluționar
         
        Privită din perspectiva vremurilor şi evenimentelor care au marcat ultima treime a secolului al XIX-lea românesc, personalitatea lui Al. Candiano Popescu merită mai multă atenţie.
        Viitorul general, avocat , ziarist, poet, memorialist şi autor de tratate militare s-a născut la 27 ianuarie 1841 la Ploieşti, fiind botezat de Cleopatra Trubetzkoi (Ghica). Mama sa era rudǎ de sânge cu domnitorul Alexandru Ghica al II-lea care, ca toţi ghiculeştii, se trăgea din greci aromâni! Femeie frumoasă, se ştie că a fost curtată şi cerută la un moment dat în căsătorie de Ion C. Brătianu. În 1854, imberbul Candiano reuşeste al doilea la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti pe care o absolvă în 1859 cu gradul de sublocotenent. În 1864 era căpitan. Cu acest grad ia parte în noaptea de 10-11 februarie 1866 la răsturnarea lui Cuza (pe care, altminteri, cum notează în Amintiri din viaţa­-mi, îl preţuia şi iubea). Devine şef de cabinet la Ministerul de război ocupat pe rând de maiorul Dimitrie Lecca şi colonelul Nicolae Haralambie, unii dintre capii loviturii de stat din februarie. După urcarea lui Carol pe tron, demisionează din armată din cauza neîncrederii pe care suveranul o manifesta, se spune, faţă de corpul de ofiţeri al armatei române. Între 1867-1870, scoate ziarele „Perseverenţa” şi „Democraţia”. Trece Carpaţii în Ardeal, îl cunoaşte pe Avram Iancu şi va fi reţinut la Arad ca „agitator daco-român”. Tot cam din această perioadă datează o fotografie, păstrată în arhiva familiei, care îl înfăţişează, se pare, alături de Eminescu şi Slavici. În 1869 este închis o lună la Ploieşti pentru „delicte de presă şi politice”, în urma unei campanii antidinastice furibunde declanşate în paginile „Perseverenţei” şi „Democraţiei”.
         „Vestea de a ne scula la 8 august ne-a adus-o Carada, vineri, la 7 august, după prânz”, scrie Al. Candiano Popescu în Amintiri…. „Rosetti s-a ţinut de cuvânt, a plecat la Paris şi de acolo ne-a telegrafiat că bătălia de la Gravelotte, dată în 16 august stil nou, este o victorie franceză. Greşită apreciere. Bătălia de la Gravelotte era o victorie prusiană (e vorba de Războiul franco-prusac de la 1870, n.n.)”. Trebuie spus că „un comitet revoluţionar” alcătuit din fruntaşi liberali hotărâse ca începutul revoluţiei ce viza răsturnarea lui Carol I să fie declanşat în ţară de o semnificativă victorie a trupelor franceze în războiul franco-prusac. „Inţelegere aveam cu cele 13 oraşe şi cu trupele din tabăra de la Furceni, scrie în continuare în Amintiri… Candiano Popescu, să ne ridicăm în aceeaşi zi. Am prevenit îndată pe Stanian, pe Petre Apostolescu, pe Stan Popescu, pe Titu Bălăceanu, pe preotul Ioachimescu şi alţi fruntaşi ai liberalismului ploieştean despre ordinul din Bucureşti şi despre evenimentele ce aveau să se întâmple”. În fruntea grupului de revoluţionari ploieşteni liberali care urmăreau răsturnarea Regelui Carol I şi instaurarea Republicii condusă de o regenţă prezidată de generalul Nicolae Golescu, în noaptea de 8 august, Al. Candiano Popescu pătrunde în sediul Poliţiei Prahova unde, fără să întâmpine vreo opoziţie serioasă, îl arestează pe şeful poliţiei locale şi numeşte în locul lui pe amicul său Stan Popescu, luptător alături de Garibaldi pentru independenţa Italiei, participant şi el la răsturnarea lui Cuza. Se autoproclamă prefect al judeţului Prahova, apoi ocupă staţia de telegraf din oraş şi se instalează în Unitatea de Pompieri. În larma dangătelor de clopote ale bisericilor din oraş, în zorii zilei citeşte mulţimii adunată în piaţă o telegramă ticluită de el, dar prezentată ca venind de la Bucureşti de la capii revoluţiei: „Vă anunţ deplinul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului (generalul Nicolae Golescu, n.n.), primiţi, ca prefect al judeţului, jurământul funcţionarilor civili, precum şi al trupelor de acolo. Nesupunerea consideraţi-o ca înaltă trădare către naţie. Ministru I.C.Brătianu”. În aceeaşi noapte se pare că tot de la Ploieşti pleca o telegramă către Guvern (de data aceasta mult mai adevărată!) prin care Bucureştiul era anunţat că revoluţia izbucnise la Ploieşti… Urmare, în dimineaţa respectivă au fost arestaţi „toţi bărbaţii cu vază ai partidului liberal, atât în capitală, cât şi în celelalte oraşe. Ion C. Brătianu fusese arestat la Piteşti şi transportat pe jos la închisoarea din Câmpulung (Amintiri din viaţa-mi)”. Candiano află de-abia în jurul orei 16 din gura lui Eugeniu Carada care venea de la Bucureşti cu împuternicirea Comitetului de a transmite capilor revoluţiei de aici ordinul de a nu opune nici o rezistenţă trupelor trimise de guvern pentru înăbuşirea răscoalei, că mişcarea fusese zădărnicită din faşă în capitalǎ şi că, astfel, totul era compromis. Grupul conspiratorilor de la Ploieşti împreună cu întreaga administraţie autoinstituită sunt arestaţi de autorităţi, iar Candiano reuşeşte să dejoace planul maiorului Gorjan, aflat în fruntea batalionului ce fusese trimis la Ploieşti pentru înăbuşirea răscoalei, de a-l asasina la ordinul adversarilor săi politici. Instrucţia procesului celor 41 de acuzaţi se face la Ploieşti cu judecători de instrucţie aduşi de la Tribunalul Ilfov (procurorul general era Ion Lahovari, fratele ministrului de justiţie!), însă judecarea efectivă a grupului se face la Curtea cu Juri din Târgovişte, în casa în care s-a născut Grigore Alexandrescu (locaţie considerată mai sigură…). Întregul grup este absolvit în data de 17 octombrie de orice vinovăţie şi achitat de către Curte, după un proces care a durat 7 zile, în care în apărarea lui Candiano Popescu a vorbit deosebit de elocvent I.C. Brătianu însuşi.
        Dacă insolitul moment istoric a fost bagatelizat cum a fost bagatelizat de un Caragiale necruţător cu ale politicii (!!!), nu e mai puţin adevărat, ca supremă ironie a sorţii, că ploieştenii, atât de mândri de sagacitatea criticǎ a  concetăţeanului lor, datorează înflăcăratului Candiano şi nu altcuiva propriul monument al luptătorilor pentru libertate din actualul centru civic al Ploieştiului. Aşa cum datorează aceleiaşi inimi viteze a neînfricatului Candiano şi monumentul luptelor de la Griviţa din 1877!
         
                                                    Ștefan Ion GHILIMESCU