C.D. Zeletin - Scriitorul medic şi harul artistic
Constantin Călin - Zigzaguri - Transcrieri(I)
Ștefan Ion Ghilimescu - Comori boiereşti


                        Scriitorul medic şi harul artistic

       Arta îşi are limbajul ei, altul chiar – în cazul literaturii – decât limba prin care se exprimă. În acest caz, limba serveşte doar de fundament trezirii şi activării vocaţiei inventive a autorului, darului său euristic, în situaţia în care acest har există, căci el poate să nu existe şi totuşi autorul să scrie literatură. Talentul, căci de el este vorba, artistul ce va fi medic l-a primit odată cu zămislirea lui, într-un moment misterios pe care-l trăieşte locatarul definit gradual în universul amniotic. Însă poate să nu-l primească şi totuşi artistul să scrie literatură beletristică. În acest caz, primejdia e cu atât mai mare cu cât e mai ascunsă: textul pare plauzibil, poate chiar să placă ori să încânte, căci nu există cântar pentru imponderabil. În această situaţie de carenţă, foarte frecventă, triumfă geniul insesizabil al substituirii artei cu simili-arta. Cei din jur se grăbesc să aprobe ori chiar să aplaude, lucru pe care timpul n-are cum să-l facă, aprobând ori negând, deoarece el prin definiţie nu se grăbeşte.
       Căutătorii de comori în această simili-artă a medicului scriitor au o sarcină grea, desfăşurată pe buza de prăpastie a înşelării de sine. Căci el este înconjurat de opere de artă, dar şi de fantomele lor, care – o ştim de la Odysseus – sunt malign înşelătoare. De aceea, separarea artei de simili-artă cere un efort al cugetului ori, dacă e posibil, fulgerul intuiţiei. Aceste opere te întâmpină – e firesc pentru medicină – cu emoţia fiziologică, o emoţie fundamentală, dar arta se află dincolo de ţara negurii acesteia. Un călător nocturn mi se jura că tocmai îi răsărise la un cot al drumului, în bătaia lunii, o fantomă clătinătoare, ispitindu-l cu o expresie concretă a milei şi împiedicându-l să înainteze. A doua zi, m-a dus acolo să-mi arate locul exact; pe locul exact triumfa o tijă înaltă de cânepă (un hlăndan, cum se spune în Moldova), crescut din vreo sămânţă rătăcită, ce răsărise peste vară, înaltă fiindcă n-avea concurenţă, şi acum oscila sub adierea curenţilor văii.
       „Născut, nu făcut”, preceptul din Crez se apropie de subiectul nostru. Or, pruncul ce va deveni medic se naşte o singură dată, cu sau fără har, dar o viaţă întreagă se face şi se tot răsface, astfel că i-am putea numi proteica profesie o nesfârşită îmbogăţire a erudiţiei, asociată unei permanente scuturări active de caduc, într-o dinamică pe care cei din afara profesiei nu o înţeleg lesne, în timp ce harul rămâne genuin, aşa cum a apărut în lumea asta, eventual fortificat în timp prin exerciţiu. Şi mai este un paradox: prestigiul erudiţiei medicale, tinzând, în multe cazuri, la un elefantiazis exhibat, poate să ascundă sâmburele unui talent artistic precar, însă existent, ascunde indigenţa lui, substituind-o cu iradierile culturii. Dar şi produsul precipitat al acestei culturi îi poate juca feste, mai ales când cultura e mimată. Un exemplu. Un medic-scriitor, care n-a părăsit o viaţă întreagă tunelul sălii de operaţie, şi-a fixat drept motto la o carte apărută, nu-s zece ani, un vers din Le Pont Mirabeau, stabilindu-i drept autor pe Baudelaire şi nu pe Apollinaire. Orgoliul rece al creaţiei stă ascuns bine sub umbrarele foşnitoare ale închipuirii ori ale vanităţii. Apoi, oricât de echilibrat ori de rece ar fi medicul, el nu poate evada din imperiul emoţiei pe care i-o întreţine, ori numai cât i-o fixează pe retină, imaginea suferinţelor ori a rănilor trupeşti ori sufleteşti, crescându-i – printr-un fel de confuzie de identităţi – pragul de receptare a emoţiei artistice. Deci, făcându-l mai puţin sensibil. El poate întârzia în reflecţia intelectuală, în susurul soporific al erudiţiei ori în dezordinea furtunilor de idei, fără ca nimic să-l lege organic de fatala determinare a artei şi, mai ales, de originalitatea ei.
       Originalitatea constă într-o diferenţiere pe care n-o asigură o singură profesie, ci, la urma urmei, toate. Chiar medicina, atât de bogată şi felurită în specialităţi. Deşi ea este beneficiara supremă a absolut tuturor disciplinelor cunoaşterii. Profesional, Ion Barbu a fost matematician, Bacovia nimic, Arghezi meşteşugar. Dar, întorcându-ne la medicină, ea plonjează în adâncurile şi în tainele genetice ale fiinţei umane şi, mai mult, chiar în existenţa omenească, ceea ce e altceva. Ea poate să descindă, prin una sau mai multe din disciplinele care-i pot fi socotite suzerane, exact acolo unde se săvârşeşte geneza impulsului artistic, având viziunea alfabetului limbii din afara limbilor care este arta, şi asupra căreia, cu toată magnificenţa ei, nu poate interveni. Exprimată printr-un oximoron, medicina este în acelaşi timp şi înălţime şi adâncime, şi creează fără a fi Creatorul. În sfârşit, medicului scriitor medicina îi este o plăcută remanenţă, care nu-i hrăneşte încontinuu arta, ci doar îi aduce aminte de ea, ca un memento sonor în spaţiul obişnuinţei, al stereotipiei ori al cărturăriei, al indeciziei ori într-al efortului convertirii într-o problemă privitoare la viaţa ori non-viaţa unui om, în intersecţia nedefinită a tuturor sforţărilor posibile.

                                                             C.D. ZELETIN



        Zigzaguri
         
                                  Transcrieri(I)

       Între speciile jurnalistice pe care le-am abordat, una a fost „cronica tv”, destinată unui ziar local. Deși de atunci au trecut aproape două decenii, recent, recitind cîteva dintre ele, am constatat că au „alura” unui „jurnal indirect” și încă mai adie înspre prezent. Cu această convingere, reiau, aci, două, potrivite cu „sezonul estival”. Corespund, cred, ideii de pretexte pentru recapitulări, un exercițiu necesar periodic, care pune memoria la încercare.
       
       Prima selecție a verii
       
       Dacă ar fi să fac o ierarhie a celor mai interesante lucruri pe care le-am văzut în ultimele patru-cinci săptămîni la televizor, pe locurile de sus aș pune convorbirile lui David Frost cu Richard Nixon, un interviu al Părintelui Cleopa, un medalion al Leopoldinei Bălănuță, apoi cele două filme documentare despre istoria ascunsă a Romei și, respectiv, a Egiptului antic, realizate de Terry Jones.
       
       Convorbirile lui David Frost cu Richard Nixon, fost președinte al SUA (1969-1974), referitoare la „Afacerea Watergate” (difuzate pe Discovery Channel) au durat, bruto, 28 de ore și 3/4. La început, discuția merge greu, n-are profunzime. Urmărind-o, ai impresia că două pietre puternice se ciocnesc din cînd în cînd fără ca una dintre ele să se lase împinsă mai încolo ori să se știrbească. Nixon refuză să admită formulări ca „obstrucționarea justiției” sau „mușamalizare”, care l-ar încrimina. A reacționat tardiv la cele întîmplate, dintr-o prea mare încredere în oamenii săi, iar aceștia, începînd cu secretarul de stat Dean, l-au asigurat că în „afacere” (un scandal politic iscat de descoperirea unor interceptări telefonice ilegale) nu e implicat nimeni de la Casa Albă. Din istorie, el a reținut vorba, devenită celebră, a lui Gladstone că „un bun prim-ministru trebuie să fie un bun «măcelar»”, adică să taie în carne vie ori de cîte ori constată că se produc nereguli. Dar, deși se consideră un tip dur, ține la oameni: pe unii îi cunoaște de mici și n-a avut motive să se îndoiască de conduita lor. Frost și asistenții săi analizează noaptea înregistrarea convorbirii făcute peste zi, ca să aleagă strategia cea mai adecvată pentru dialogul din ziua următoare. Treptat, Nixon e atras pe un culoar al reflecțiilor asupra propriilor greșeli („Greșesc rar, dar cînd o fac e un dezastru”), al mărturisirilor și al recunoașterilor. Cel puțin trei scene din acest lung interviu m-au impresionat. Nixon și Frost stau pe fotolii, aproape unul de celălalt. Primul pare excedat, al doilea și-a înfipt privirea în el și parcă nu poate să și-o smulgă. Iritat la culme de încăpățînarea interlocutorului său de a nu admite anumite acuzații, recurge la un gest surprinzător la un englez cu distincția sa: aruncă jos, în spațiul dintre fotolii, mapa cu chestionarul. Nixon (care în anumite clipe semăna cu un cîine bătut) privește uimit, dar calm și mut, cele ce se întîmplă. Gestul, similar cu căderea unei cortine sau cu eliminarea unei bariere, a avut efect asupra lui: începînd din acea clipă, discuția s-a deblocat. O altă scenă arată un Nixon uman, sensibil în fața naturii (tocmai înfloriseră lalelele), dar atît de trist încît dorește să nu se mai scoale din scaun. În fine, scena demisiei (9 august 1974), cu asumarea integrală a vinovăției. Convorbirile demonstrează faptul că îngăduințele oamenilor politici față de subordonații lor devin complicități și, implicit, delicte. Privind filmul, în mai multe momente, m-am întrebat dacă se uită la el și președintele Ion Iliescu. Cei familiarizați cu scandalurile românești știu de ce.
       
       Nu l-am văzut pe Părintele Cleopa, o legendă a monahismului contemporan, în timpul vieții sale. Medalionul (de fapt, tot un interviu, în care reporterul a avut decența să se tragă în umbră) difuzat de România Cultural i-a pus bine în evidență vocația oratorică, energia din fiecare frază. Întrebat, Părintele vorbește, mai întîi, despre felurile rugăciunilor și treptele lor, despre senzația obținută la „rugăciunea inimii” („simți un pui de foc la inimă”), despre „rugăciunea văzătoare” (urmată de intuiția evenimentelor ce se produc la distanță și a propriului destin), la care ajunge unul dintr-o sută de mii, „din cei care se silesc”, și despre „rugăciunea contemplativă”, la care „abia de ajunge unul dintr-un neam”. De ce atît de puțini? Pentru că sînt tot felul de capcane cînd vrei să treci de la o treaptă la alta. Om de la munte, atent la primejdiile strîmtorilor și potecilor, Părintele dă sfaturi de tipul: „trebuie să treci repede”, „trebuie să ocolești” etc., adică să eviți autoanalizele și întrebările de prisos. Bate uneori cu cîrja în podea, ca la poruncă. Încerc să înțeleg ceva din faima pe care a dobîndit-o. Îmi face impresia că aparține mai curînd celor care se aseamănă cu apostolul Petru decît cu Pavel. De-a lungul monologului său, el a citat din psalmi, din Isus Sirah, din Isac Sirul, din Vasile cel Mare ș.a., dar mi s-a părut că nu are cea mai mare stimă pentru „cărturari”, pentru „teologi”. Părintele Cleopa avea duh, vorbea inspirat, știa, între altele, să portretizeze din doar cîteva cuvinte pe cei ce-i evoca: un pustnic „scurt, cu barba pînă la pămînt”, un altul care și-a precizat ceasul morții sau altul care a fost adus, desculț, pe jos, iarna, pe zăpadă, pentru anchetă, de cei de la Securitate.
       
       România Cultural, de care am amintit mai sus, difuzează și o emisiune numită „Profesioniștii” (diferită de cea de pe TVR 2) despre „monștrii sacri” ai teatrului românesc, portrete realizate mai demult, dar care nu și-au pierdut din interes și din farmec. Unul dintre ele a fost consacrat Leopoldinei Bălănuță, „o mare actriță și un mare om”, cum a caracterizat-o George Constantin, trecut și el, între timp, în neființă. Toți cei căror li s-a cerut părerea, au avut despre ea numai cuvinte de laudă, bine simțite. Valeria Seciu, de pildă, a vorbit despre „luciditatea caldă, îngăduitoare” a Leopoldinei Bălănuță; Andrei Șerban (care a folosit-o în „Medeea”, L.B. nefiind niciodată actriță a Teatrului Național din București) i-a evidențiat sensibilitatea, inteligența și modestia cu care se supunea indicațiilor regizorale; iar Rodica Negrea a mărturisit că „Poldi” i-a marcat devenirea umană și artistică. A văzut-o într-un film pe cînd era adolescentă și din momentul acela s-a vrut actriță. Au jucat împreună în „Lecția de engleză” (Profesoara), de Natașa Tanska. În cursul evocărilor au fost folosite secvențe din „Matca” de Marin Sorescu, din „Mama” de Karel Čapek, din „Elisabeta” de Dario Fo etc., plus acel recital de la revelionul din 1982 (exemplu de virtuozitate) în care interpretează rolurile celor patru provinciale cartofoare, dintr-o bine cunoscută piesă românească, ce nu se pot suferi, dar nici nu se pot despărți. Cel mai adesea însă, personajele interpretate de Leopoldina Bălănuță exprimau bunătate, generozitate, încredere în viață. În ceea ce mă privește, îi admiram felul vibrant în care recita ori își spunea replicile, trecerile de la smerenie la exploziile de vitalitate, seriozitatea și pasiunea cu care își compunea fiecare rol.
       
       Despre felul lui Terry Jones de a povesti istoria, altădată!
       
       Coliva și carnavalul
       
       Ei, nici chiar așa! Pe orice canal deschizi, auzi vorbindu-se despre eșecul Franței la Campionatul Mondial de Fotbal [din 2002], pe care comparațiile statistice îl arată ca foarte penibil. Au fost, în ultimele zece zile, mari inundații în Chile și în China, au ars păduri în America de Nord, s-a produs o nouă escaladare a conflictului din Israel, au continuat confruntările dintre indieni și pakistanezi în Kashmir, dar nici unul din aceste dureroase evenimente n-a produs atîta emoție și tristețe. Cînd eliminarea a devenit certă, ziarele și televiziunile au strigat aproape unanim: „Tragedie!”, „Dezastru!”, „Umilință!” („Cea mai mare umilință de la ocuparea Parisului de către nemți în 1940!”), „Franța îndoliată!” etc. Ne-a fost arătat un Zinadine Zidane (cel care la plecare a străbătut drumul pînă la avion încadrat de un întreg detașament de gardă) doborît de suferință, cu fața în gazon. Cîntăreții dezastrului au uitat însă acea lege a lui Murphy care spune că tot ce începe prost sfîrșește și mai prost. Comportarea francezilor a ilustrat-o. Nu vreau să fiu cinic, dar cred că meritau această colivă. Mitologia creată în jurul echipei, de la precedenta ediție a Campionatului Mondial și pînă azi, l-a obligat pe antrenorul Lemerre (probabil cel mai înjurat om din Hexagon) să adopte o formulă conservatoare. Echipa devenise o valoare patrimonială, iar fotbaliștii niște eroi naționali de care nu se mai putea atinge nimeni. Orice critică îndreptată împotriva lor era impopulară. „Doliul” care îi lovește acum e, deci, consecința unei orbiri prelungite. Pur și simplu, conducătorii fotbalului francez au refuzat să vadă că anii trec peste toți, că vîrsta și uzura nu iartă, indiferent că te numești Barthez, Desailly, Djorkaieff etc.
       Cazul Argentinei dă și el de gîndit. Deși prestația echipei sud-americane a fost superioară celei franceze, și în cazul ei se exagerează, cred, cu compătimirile. Lacrimile provocate de contrastul dintre speranțe și realizări m-au impresionat, ca pe toată lumea, dar nu pînă într-atît încît să ignor sterilitatea pe care un Veron, un Batistuta, un Crespo au dovedit-o la acest Campionat. Ceea ce li s-a întîmplat pare o nedreptate, totuși îmi corectez pornirea sentimentală, amintindu-mi că regula de aramă a competiției cere eficiență, nu doar spectacol. Dacă nu se exprimă în goluri, partea artistică e superfluă. Or, argentinienii au semănat cu niște virtuozi ce cîntă într-o cameră de plută: îi vezi că fac gesturi admirabile, dar nu-i auzi.
       De coliva și băutura rușinii au avut (și vor mai avea) parte și alți așa-ziși „favoriți”. Au fost (și, desigur, vor fi) pedepsite destule orgolii, spulberate destule iluzii. Televizorul mi-a arătat însă nu numai amărăciunea învinșilor, ci și jubilația învingătorilor. Dacă rușii (din ce în ce mai neputincioși în mai multe sporturi) s-au revoltat pe ai lor, după ce echipa a fost învinsă de Japonia, senegalezii (cum am văzut într-un reportaj al postului RTS 1) și-au manifestat bucuria într-un miting uriaș pe străzile Dakarului, la care a venit și conducătorul local. Carnavalescul a dominat pretutindeni unde reprezentanții uneia sau alteia dintre țări au obținut victorii: oameni, îndeosebi tineri, cu măști, jobene, coifuri și costume de arlechini în culorile simbolului național au țopăit și s-au îmbrățișat într-o euforie care exclude orice rezervă față de cel de aproape, cunoștință întîmplătoare ori prieten. S-au cîntat imnuri, s-au fluturat drapele, s-au strigat sloganuri. Mai ales cînd David a triumfat asupra lui Goliat. O dată cu spiritul agonal, Campionatul trezește naționalismele, dorința de revanșă istorică. Fie că au gîndit-o în acești termeni, fie că nu, strănepoții robilor senegalezi s-au răzbunat pe cei ai foștilor colonialiști. Întîlnirea Anglia-Argentina a reeditat, în plan fotbalistic, războiul Malvinelor. Cîștigurile sau pierderile sînt transferate, de fiecare dată, abuziv, în plan politic. Domnul Chirac a ieșit la rampă cu o mină radioasă în 1998 și cu una pleoștită acum, căci pentru fanatici starea fotbalului și starea națiunii sînt sinonime. În ceea ce ne privește, noi trebuie să-i mulțumim lui Hagi selecționerul (care a ieșit din nou pe la televiziuni să spună „vreau servici”) că, ratînd calificarea, ne-a scutit de o asemenea confuzie. La necazurile pe care le avem, numai dezamăgiri legate de fotbal nu ne-ar trebui! E mult mai ușor să discuți despre alții, să le explici pedant, erudit, cum face Cornel Dinu, divagînd despre „constantele care diferențiază” și „circulația sangvină la negri”, succesele sau insuccesele.
       
       Constantin CĂLIN
       
       P.S.: Deși cred că s-a observat, îmi fac datoria să remarc două elemente tehnice noi în transmisia meciurilor: prezența televizoarelor cu ecran mare pe stadioane și folosirea dispozitivului numit „lupă”, importante în cazul reluărilor. Datorită lor spectatorul își poate forma imediat o opinie clară despre situații neclare petrecute pe teren, cum a fost un fault al uruguaianului Dario Silva, o trișerie a lui Rivaldo, pseudolovitura lui Pochettino asupra lui Owen etc. În aceste condiții, reluările influențează, uneori decisiv, atitudinea celor din tribune.

                                                    Constantin CĂLIN




                                  Comori boiereşti

       „Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim
       cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru”.
        Constantin Brâncoveanu
       
       Nimic nu e fără noimă din ceea ce ni se întâmplă în această lume doldora de ascunzişuri, miracole şi semne; tot ceea ce trăim, citim sau scriem este o provocare şi un favor pe care viaţa ni le face clipă de clipă. Depinde de înclinația îngerului și capacitatea fiecăruia, în fond, de a înțelege și descoperi în aceste corespondențe un sens și a urma în acord cu el propria cale.
       Mi-aduc aminte că gimnaziul în care am învăţat primii doi ani, un fost conac al boierilor Buzeşti, avea o imensă pivniţă boltită, lăsată sub comunişti de izbelişte, în care mă strecuram împreună cu doi colegi, atraşi ca pilitura de fier de polii magnetului, de ciudăţenia şi misterul locului, despre care se spunea că e una din ieşirile sau intrările subpământene din tunelul în care Constantin Vodă Brâncoveanu ar fi ascuns un rădvan de aur cu cai cu tot... Aveam în profesorul de ştiinţele naturale, domnul Ogărete, un aliat care ne ţinea partea, nutrind el însuşi convingerea că, de vreme ce oamenii vorbesc, trebuie să fie ceva cu tezaurul ăsta al lui Brâncoveanu. Când vom fi mari, ne spuneam noi, și dumnealui ne ținea hangul, o să desprindem lespezile de piatră zidite pentru a ne aventura în labirint!
       Întâmplarea a făcut ca, după câțiva ani doar, abia ieşit din adolescenţă, în primii ani de apostolat, să fiu repartizat şi să locuiesc la Potlogi, undeva foarte aproape de Castelul brâncovenesc, durat de voievodul martir la zece ani după ce a fost uns în cea mai înaltă dregătorie din Țara Românească. Nu au rămas cotlon al „Castelului” sau piatră din zidăria vechii biserici din incinta Palatului pe care să nu le cercetez cu sârguinţă şi cu luare aminte! Aici, oamenii vorbeau chiar pătimaş despre caleaşca sau rădvanul Brâncoveanului cu care acesta, da!, circula prin tunelul ce lega în vremurile domniei sale Potlogiul de Mogoşoaia! Intrarea secretă, apreciau ei, însă nu e la noi („cine e naiv să creadă că domnitorul ar fi putut să dea chiar aşa, mură-n gură, turcului cheia labirintului secret ?!”), ci pe undeva prin zăvoiul satului vecin (numit Brâncoveanu, astăzi !). Dar s-ar putea, erau de părere alţii, ca intrarea să fi fost scufundată chiar de către domnitor în iazul ce împrejmuieşte la nord Castelul, înainte de a pleca la Constantinopol, chemat de Gin Ali paşa. În iazul cu pricina, mai circula vorba, Brâncoveanu şi-ar fi pus vizitiul s-o înece cu caretă cu tot, chiar în ziua nunţii, pe mireasa lui Prodan, iubita Domnului...
       „La Doiceşti, la curtea princiară fortificată a copiilor Brâncoveanuluiˮ (un fel de Nursery, „creşăˮ, în engleză, a coconilor), mai acum câţiva ani, pe urmele călătoriei din 1915, 16 mai, a Marthei Bibescu, am descoperit acelaşi mit al comorilor ascunse de Constantin Brâncoveanu, aceeaşi memorie colectivă fabuloasă scoţând încă la suprafată legenda drumurilor/ tunelurilor lui Brâncoveanu de la Mogoşoaia la Târgovişte şi Doiceşti !!!
        Într-o domnie lungă şi îmbelşugată (26 de ani!), în care a lăsat urme de neşters, la propriu şi la figurat, atât în praful drumurilor ţării, cât şi în cultura plaiurilor viţei de stejar – vechiul etimon al Dâmboviţei – (a construit aici palatele de la Potlogi şi Doiceşti, a refăcut Mănăstirea Dealu şi Biserica Mănăstirii Viforâta, Biserica Mare Domnească a lui Petru Cercel şi Biserica Sfântul Dumitru din Târgovişte, a instalat în capitala voievodală, în 1708, sub mitropolitul Antim Ivireanul, Tipografia în care s-a tras celebrul Liturghier), fapte (nenumărate!) ce au făcut din Constantin Brâncoveanu, peste timp, personalitatea emblematică a umanismului Evului Mediu târziu românesc, un simbol şi un mit care, indiscutabil, au aprins şi au întreţinut năzuinţele de mai bine şi, deopotrivă, avântul inimii şi imaginaţia urmaşilor.
       Cercetând acum, cu matură chibzuinţă, meandrele propriii-mi vieţi, nu s-ar spune că sunt omul care a rămas negalvanizat de aura acestei personalităţi ilustre, sanctificată la 20 iunie 1992 de Biserica Ortodoxă Română.
       Întâmplarea a potrivit, pe de altă parte, lucrurile ca, de fiecare dată, să mă întâlnesc, când mă aşteptam poate mai puţin, cu Domnitorul Culturii, cum l-a numit cu dreptate Mitropolitul Antonie Plămădeală pe Constantin Brâncoveanu. Una dintre aceste întâmplări, pentru care, sincer vorbind, am făcut această lungă întoarcere în timp, are în ea ceva care se cere neapărat povestit şi, de ce nu?, de închinat, cum procedau cei vechi, memoriei voievodului şi nu numai... Coleg la „Cultură”, din 1990, cu profesorul Nicolae Popescu, am început să-l cunosc mai bine (!) abia în 2001, când, pentru o scurtă perioadă de timp, am impărţit împreună cei câţiva metri pătraţi ai unui birouaş (colegul meu avea să se prăpădească în 28 august 2003), în care, în diverse împrejurări, le-am putut strânge mâna şi lui Alexandru Ciorănescu şi Marin Sorescu, şi lui Octav Enigărescu şi Geoge Sbârcea, şi lui Marin Bucur şi Costache Olăreanu, dar şi lui Octav Vissarion și Marianei Petraşcu, Adelei Petrescu şi lui Horia Bernea, lui Marin Gherasim şi Emiliei Apostolescu, lui Dinu C. Giurescu și Nicolae Florescu, lui Barbu Cioculescu și Alexandru George, lui Nicolae Herlea și Dan Nasta, lui Mircea Horia și Emil Constantinescu, lui Neagu Djuvara – ultimul mare boier din cultura română... Cu o fizionomie emaciată, foarte expresivă (prietenul meu, pictorul Mihai Șerbănescu regretă şi acum că nu i-a făcut un portret), uscăţiv şi uşor adus de spate, de o rară bonomie, extrem de sensibil, senzitiv şi prevenitor, Domnul Popescu mi-a făcut, într-o primă fază a destăinuirilor noastre, o istorie completă a tuturor figurilor din Cultură. Era tare bolnav în acei ani, şi poate îşi simţea sfârşitul aproape!, aşa încât vorbea fără menajamente şi, aș zice, fără cruţare despre prietenii săi de o viaţă... „Vrei şă ştii, mă întreba, cum şi-a făcut facultatea „X”? Te interesează cum a ajuns „Y” în posesia casei în care locuieşte? Vrei să ştii cine e cu adevărat „Z”? Te interesează cine a fost turnător? Vrei să afli nemaipomenitele fapte de cultură ale lui Cutare? Ascultă la mine!” Și ascultam (avea un inegalabil şart de povestitor ironic!), până cineva da, inerent serviciului, buzna peste noi, stricându-ne regalul. „Vrei opera necenzurată a Onorabilului..., poftim! Asta e toată din doască în doască!” Erau în sacul Domnului Popescu poveşti despre şi pentru trei generaţii...
       A trecut, apoi, la „saga” propriului clan, pe rudă pe sămânţă. Mi-a adus documente și fotografii cu bunicul său (primul director al Școlii de Arte şi Meserii din Târgovişte) – astăzi, mă felicit că, într-un fel, l-am determinat să oferteze spre cumpărare cele două mape de fotografii (într-o stare de conservare excepţională) Muzeului „Curtea Domnească! În povestea tatălui său, colonel decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, care şi-a tras a doua nevastă, pe vremea când el (Nae) era doar copil, furând din mănăstire pe călugăriţa care-i îngrijea rănile, nu mai trebuie pusă prea multă invenţie, fiindcă şi aşa este un „roman” în toată regula. Mi-a adus iarăşi o serie de litografii, medalii, insigne, ecusoane şi mărturii scrise despre boierii Corneşti şi despre C. Cornescu, cel care i-a inspirat lui Odobescu, cum bine se ştie, celebrul Pseudokinegetikos. Omul din faţa mea care vorbea transportat despre vremurile de altădată, am aflat cu uimire, era el însuşi unul dintre ultimile vlăstare pe linie bărbătească ale boierilor Dudeşti, famile înrudită îndeaproape cu Corneştii despre care Ion Ghica ne lasă informaţii importante. De altminteri, pe această pistă mă pusese oarecum în treacăt, cu ani în urmă (fără să dau totuşi prea mare importanţă atunci amănuntului), şi Tante Gaby Cristescu (născută Cornescu (!?), una dintre cele mai citite persoane, din vechea protipendadă a cetății de scaun, dispusă şi autorizată să dea informaţii despre mitologia ori panegiricul vechilor familii ale locului. De la Corneşti, ca să zic una, dacă Domnul Popescu (Nae) mai păstra ceva la începutul anilor 2000, atunci era pasiunea pentru vânătoare şi pescuit, consumată, platonic însă, şi livresc !
        Ca om vechiu, prietenul meu m-a făcut, spre ultimile zile al vieţii sale, observatorul unui adevărat spectacol, grotesc pot spune, căci se lăsa anturat de tot felul de samsari și telali cărora le vindea, la preţuri derizorii, în special, cărţi, de care se despărţea cu inima strânsă şi cu un evident sentiment de vinovăţie faţă de familia sa, simțământ disimulat însă cu străşnicie sub diverse forme ale unui joc subţire. Mă consulta uneori, cerându-mi părerea în legătură cu valoarea tezaurului său de bricabracuri. A vândut, într-o perioadă de trei, patru luni, sute de tinichele și cel puțin o duzină de bronzuri, dar și zeci de lexicoane şi dicţionare, hărţi şi crestomaţii, istorii ale literaturii române şi universale etc. Eram primul căruia, sub un motiv sau altul, i le oferea pe cele din urmă mai întâi, dar, din păcate, punga mea nu-mi permitea să le cumpăr, şi, apoi, orice preţ i-aş fi putut oferi, aveam sentimentul că îi aduc oricum o ofensă... Deosebit de prevenitor şi atent, îmi lăsa cărţile de care mă arătam mai interesat două şi chiar trei zile, ca să le cercetez! Ajunsesem să copiez de mână, nu mă sfiesc să mărturisesc, unele pagini, îmi luam note... Ultima dată, mi-amintesc ca ieri, a venit cu Istoria Bucurescilor de G.I. Ionnescu-Gion, carte tipărită la 1899 la Stabilimentul I.V. Socecu şi retipărită (ce noroc pe generaţiile mai noi!) în ediţie anastatică, în 2003, la Tehnopress, Iaşi. Știindu-mi „slăbiciunea” pentru Brâncoveanu, într-o zi a deschis „din prima” ceaslovul îngălbenit la pagina 683, zicându-mi: „hai să-ţi arăt cum stăm cu comorile lui Constantin Brâncoveanu care, să ştii de la mine, nu sunt doar aşa o legendă cum poate crezi tu în sinea ta, ca şi alţii... G. Ionnescu-Gion, pe care bunicul meu l-a avut oaspete aici la Târgovişte în calitate de ministru al Instrucțiunii Publice, a mai apucat să vadă la vechea Academie foaia de zestre scrisă de însăşi mâna Domnitorului la 1692, când şi-a măritat fiica cea mare, pe Stanca, cu fiul lui Ilieş Vodă din Moldova”. Transcriu, la rându-mi, acum, pentru cititor, din cartea lui Ionnescu-Gion, lista bunurilor dotale cu care a fost înzestrată Stanca și pe care mi le-a trecut scrupulos în revistă domnul Popescu: „o cunună de bucăţi tot cu diamanturi, un left (după Dicţionarul lui Alexandru Ciorănescu, monedă de aur de cinci ducaţi; medalie, medalion, colier, salbă) tot cu diamanturi şi cu trei picioare mari de smaragd; cinci perechi de cercei cu diamante; smarande, rubine, bălaşe; trei perechi de brăţări; 9 inele, toate cu pietre preţioase; 12 şiruri de mărgăritare mari; două lanţuri de aur, fiecare de câte 500 de dramuri (conf. Al. Ciorǎnescu, greutate în valoare de 3,38 gr. în Tara Românească şi de 3,23 gr. în Moldova); o salbă de 400 de galbeni; bani de cap 300 şi cu lesă (şnur, n.n.)de mărgaritare (un fel de risir, n.a.; zavon cu 300 de galbeni; 30 de ii cusute cu fir (de aur, n.n.), cu sârmă, cu mărgăritare, cu şireturi; 8 dulămi cu samur (blană de zibelină, n.n.), cu pântece de râs şi cu nasturi de diamante, de rubine, de mărgăritare; 14 rochii, unele cu sponci (catarame, n.n) de aur cu diamnte şi cu gurile de mărgăritare; plapome şi cearşafuri cu flori de fir (de aur, n.n.); covoare de mătase; oglinzi cu pervazurile (ramele , n.n.) de argint; talere sau tipsii de argint, altele tot tipsii de argint cu flori pentru pome (fructe, n.n.), linguri, furculiţe, solniţe de argint; talere de argint cu cornuri (pahare, n.n) poleite, lighean şi ibric de argint; pe urmă, cal de ginere cu şeaua de catifea şi oblâncurile de argint; caretă cu şase telegari; rădvan cu şase telegari; cuhnia (trasură, n.n.) cu telegari; patru sute oi cu miei; 40 de boi de plug; 30 de vaci cu viţei; 20 de iepe cu mânji şi armăsari;150 de mătci de stupi; 4 moşii; vii la Piteşti, şi la Schei, case de piatră în Bucureşci şi 30 suflete de ţigani”. „Și tot aşa, continuă G.I. Ionnescu-Gion, dă Mariii la 1693, Ilinchii la 1698, Saftei la 1700; Ancuţei la 1704, Bălaşei la 1708, şi Smarandei la 1712 – sunt şapte fete”. „Băieţii sunt patru; dintr-înşii n-a apucat să însoare decât pe cel mare Constantin, cu fata vornicului Ion Balş de la Moldova şi pe al doilea, Ștefan, cu Bălaşa, fata vistiernicului Ilie Cantacuzino tot de la Moldova. La amândoi feciorii le dă daruri să ducă mireselor şi-ncep iar lefturile, ghiordanurile(?), cerceii, inelele, lanţuri de aur greu cu nasturi de diamante şi sălbi, şi ţinte de işlic şi călţuni cu mărgăritare şi smaragde şi conteşe (?) de postav ghiulghiol (în ape strălucitoare, n.n.) cu limie de samur, şi-n fine, caretă frumoasă cu stâlpii şi maciucile poleite şi cu şase telegari cu hamurile leșeşti (poloneze, n.n.)”. „Și să nu uitam, mai zice fericitul Ionnescu-Gion, un lucru, şi-anume că, după ce mărită şapte fete şi însoară doi flăcăi, Brâncoveanu tot mai trimite la Braşov, spre păstrare, patrusprezece lăzi, în care sunt cu ocalele (kilogramele, n.n.), – spune inventarul făcut mai târziu – , aurul şi argintul, şi cu pumnul, aşa în neştire, pietrele preţioase, diamante, rubine, smarande, perle, safire, turcoaze, balaşe (probabil, lapislazuli, n.n.), mărgean şi chihlimbar. Nu mai vorbesc de stofele preţioase şi de pânzeturile de mătase, cusute cu fir de aur. Și toate astea nu-s decât o parte din starea Brâncoveanului, căci banii ce avea erau depuşi la Zecca (Banca, n.n.) Veneţiei, şi la Viena, şi nu ştiu unde”
        Sesizând în ochi-mi dilataţi uluiala şi încântarea, Domnul Popescu (parcă-l aud şi acum!) mă ia din scurt : „Te miri şi te întrebi, Coane Fănică! de unde atâta avere? Ei bine, trebuie să afli, dacă nu ai ştiut-o, că toţi boierii noştri au fost nişte români foarte avuţi. Erau oameni de ţară care-şi treceau avuţiile din tată în fiu, cu mare grijă să nu fie nimic stricat, ci adunat! Iată ce mai scrie aici Ionnescu-Gion: „Preda Brâncoveanu, bunicul domnitorului avea moşii şi sfori de moşii, al căror număr nici nu-l mai ştia, avea turme de oi în care intrau 25.000-30.000 de capete, cirezi de boi de 5.000 capete, 1.000 de bivoli, 4.000 de râmători, 300 de stupării pentru ceară de comerţ cu Țarigradul, 1.000 ţigani robi. Fiecare ţăran, cap de familie îi platea 6 dinari (monedă de argint, n.n.) de Sfântul Gheorghe şi la Sfântul Dumitru 12. Câştiga prin ţigani care sunt meşteri şi duc banul stăpânului. Are mori nenumărate. Vinde la Țarigrad ceară, oi şi boi, a înzestrat mulţime de mănăstiri...”
       – Mai mult decât atâta, conaşule (aşa găsea să mă alinte uneori!, şi vorba asta în gura Dumnealui căpăta pentru mine un straniu parfum revolut), boierii noştri erau oameni petrecăreţi şi fuduli de se dusese vestea şi în Occident! Știi snoava lui Ienăchiţă Văcărescu care singur se lăuda că l-au dezbrăcat cucoanele la Viena, moarte de curiozitate să-i vadă şalurile de India și mai știu eu cu ce era el încins!”
       După episodul evocat, poate și altele, cartea lui Ionnescu-Gion a dispărut fără să iau seama din birou, în chip firesc, ca şi celelalte, într-o zi... Au urmat pentru Domnul Popescu „pensionarea grăbită”, internarea, extirparea unui rinichi, amputarea piciorului şi drept cuvenita moarte cu care suntem datori în această lume fiecare!
       Aş fi uitat, probabil, pierdută într-un cotlon al memoriei, de cartea lui Ionnescu-Gion, dacă în urmă cu vreo zece ani (nu devenisem încă pensionar) făcând „curăţenie” într-un dulap pe care l-am împarţit cu Domnul Popescu, nu aş fi dat peste EA! Parcă şi mai impozantă”, parcă şi mai îngălbenită, parcă şi mai pergamentoasă, gata, gata să se sfărâme în mii de bucăţele, asemeni sufletului meu răvăşit dintr-o dată... Am luat-o cu gând s-o duc urgent familiei Domniei Sale, când, surpriză şi stupoare! Pe un bilet cu scrisul inconfundabil al lui Don’ Nae, ataşat de prima pagină, am dat peste următoarea mențiune: „pentru prietenul meu, Conu Fănică”. Era un mesaj expré, cumva, d’outre tombe, al Domnului Prof. Nicolae Popescu pentru mine, manifestare vie a rafinamentului unei nobile simţiri pentru care nu-i voi mai putea mulţumi cum se cuvine niciodată.

                                                    Ștefan Ion GHILIMESCU