Alex. Stefănescu - Amintiri. S-a intamplat la Paris
Constantin Mateescu - Desene în peniță. Capitala sub ocupație (II)
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii – (XI)
Ștefan Ion Ghilimescu - Revoluționarul, aghiotantul regal și poetul Candiano Popescu (II)
Sergiu Simion - Afacerea Meditația Transcendentală (II)


Amintiri

                          S-a întâmplat la Paris

        În 1991 am fost pentru prima (și pentru ultima) oară în viață la Paris, cu un autobuz de ocazie. Autobuzul (care era chiar autobuz, nu autocar), ponosit și deșălat, transporta elevi români, însoțiți de profesorii lor, la un concurs de ortografie franceză organizat de primăria din Paris. Pe autostrada Strasbourg – Paris autobuzului i-a sărit o roată (din spate-stânga) și, pentru că delegația română nu dispunea de bani pentru reparații, șoferul a tăiat, din pădurea alăturată, o creangă groasă cu care a înlocuit roata (așa cum făceau pe vremuri țăranii cu roțile de la căruțe). Frunzișul bogat care mătura asfaltul îi stupefia pe șoferii angajați în depășirea noastră și mai-mai să-i facă să se tamponeze între ei.
        Dar altceva vreau să povestesc. La Paris m-am plimbat mult pe jos, atent la viața străzii. Nu aveam decât 100 de franci în buzunar pentru o săptămână (aproximativ 10 dolari). Noroc că m-a găzduit Matei Vișniec în garsoniera lui din Cité Universitaire și că Monica Lovinescu, realizatoarea emisiunii Teze și antiteze la Paris pentru postul de radio Europa liberă, m-a plătit cu 500 de franci, pe loc, după ce a înregistrat un interviu cu mine.
        Mă plimbam prin Paris, singur și melancolic, și vizitam tot ce se putea vizita. La un moment dat, dus de un șuvoi de oameni și încurajat de un afiș pe care se menționa că intrarea este liberă, am ajuns pe un stadion mic (dar surprinzător de mare, pentru zona centrală a metropolei în care se afla). Se sărbătorea acolo împlinirea a nu știu câți ani de la înființarea jandarmeriei franceze. Am luat loc în tribună, alături de câteva mii de alți oameni, foarte diferiți între ei, femei și bărbați, bătrâni și copii, albi, negri și asiatici. Predominau numeric bărbații îmbrăcați în uniforme militare pompoase, cu fireturi și decorații.
        În arenă, jandarmii făceau demonstrații de virtuozitate polițienească: călare pe cai atent țesălați, cu cozi împletite, sau pe motociclete sofisticate executau acrobații spectaculoase, urmărite cu un murmur de admirație de toți cei prezenți. O tânără așezată în stânga mea rămânea însă tăcută și avea un zâmbet trist. Bărbatul aflat pe scaunul următor, corpolent, cu un început de chelie, încerca mereu s-o antreneze și pe ea în frenezia generală, dar nu reușea. În zadar îi dădea câtea o palmă de încurajare în spate, în zadar îi cuprindea un genunchi în mâinile lui butucănoase și îl zgâlția. Ea zâmbea din politețe și rămânea cu gândurile ei.
        Din acel moment n-am mai fost atent decât la ea. Le cer scuze acum, cu întârziere, jandarmilor francezi care se întreceau pe ei înșiși în demonstrarea aptitudinilor de jandarmi și pe care i-am ignorat timp de două ore, dar ceea ce se întâmpla în sufletul tinerei femei de lângă mine mi s-a părut mai demn de atenție. Din gesturi și frânturi de discuție, din expresii ale fețelor și intonația cu care erau pronunțate cuvintele am reconstituit o dramă.
        Tânăra, pe nume Juliette, era însoțită nu numai de bărbatul impetuos și grosolan, Paul, care îi era unchi, ci și de tatăl și mama ei. Tatăl era așezat imediat după Paul, iar mama, cea mai îndepărtată de mine, dincolo de cei doi bărbați. O întreagă familie venise, din curiozitate și din dorință de amuzament, pe stadion.
        Juliette, în vârstă de 27-28 de ani, era nemăritată și ajunsese, nu-mi dau seama în ce împrejurări, amanta lui Paul (fratele tatălui ei), cu peste douăzeci de ani mai în vârstă decât ea. Acesta nu avea o familie și locuia, presupun, cu familia fratelui lui.  Poate că la început Juliette îl acceptase din nevoia firească de viață sexuală, dar după un timp ajunsese să îl deteste și nu știa cum să mai scape de el. Avea un prieten tânăr, Denis, frecvent invocat și persiflat de Paul. Juliette voise să-l invite și pe el la parada jandarmeriei, dar Paul, aliat cu părinții ei, o determinaseră să renunțe.
        Era o luptă inegală, trei contra unu.  Tatăl tinerei știa că fratele lui, pentru care avea slăbiciunea unui om serios față de unul libertin, făcea amor cu Juliette, dar tolera această situație. Îi convenea probabil faptul că totul rămânea în familie. Când se referea la Denis, se simțea... gelos și vorbea la rândul lui batjocoritor despre el. Mama tinerei  nu știa nimic despre această încurcată situație. Părea naivă și se bucura  cu discreție, după normele politeței franțuzești, că ieșise în oraș cu toată familia. Se purta cu Juliette ca și cum ar fi avut un ascendent asupra ei: ea era femeie măritată, cu un copil, în timp ce Juliette putea fi considerată o fată bătrână.
        Demonstrațiile continuau în arenă, spectatorii îi aplaudau și ovaționau pe jandarmii de elită care alergau după răufăcători imaginari. Numai Juliette avea o privire absentă, prinsă în capcana pe care viața i-o întinsese. Tresăream dezgustat ori de câte ori Paul o îndemna, prin câte un ghiont și prin râsul lui zgomos, să participe la animația generală. Am acumulat multă aversiune față de el.
        M-am ridicat brusc, înainte de încheierea spectacolului, și am ieșit grăbit din rând, ca și cum mi s-ar fi făcut rău. N-am ieșit prin dreapta, unde n-aș fi deranjat pe nimeni, ci prin stânga, forțându-i pe cei așezați să-mi facă loc. După ce am depășit-o cu delicatețe pe Juliette, ajuns în dreptul lui Paul, l-am călcat intenționat pe picioarele încălțate în pantofi fini, cu toată greutatea corpului meu. A urlat de durere, atrăgând până și atenția unor jandarmi din arenă. Iar eu am simțit o plăcere sadică să-mi apropii fața de fața lui și să-i spun „Excusez-moi!”


                                                                   Alex. ȘTEFĂNESCU



Desene în peniță

                            Capitala sub ocupație (II)
         
          În anii imediat după război, când regele fusese alungat peste hotare şi noua rânduială se instalase temeinic la cârma treburilor ţării iar strada începuse să se adapteze de nevoie la tristele realităţi ale momentului, o poftă nebună de distracţie şi divertisment pusese stăpânire pe tinerii care veniseră să studieze în Capitală. Oraşul, cu toate rănile produse de bombardamente, îmi plăcea. Era ispititor. Era cu totul altfel, în comparaţie cu orăşelul de provincie unde îmi petrecusem copilăria şi prima tinereţe, era surprinzător, plin de capcane. Să mergi la Operă şi să-l asculţi pe Ştefănescu-Goangă în Rigoletto sau pe Niculescu-Basu în Boris Godunov mi se părea un privilegiu nesperat. Teatrul liric funcţiona atunci într-o clădire veche din piaţa Naţiunilor Unite ( pe atunci Senatului), pe cheiul gârlei. Cum n-aveam bani de buzunar, mă alăturam altor studenţi la fel de lefteri ca şi mine şi pătrundeam in corpore în sală în clipa când se stingeau luminile, îngăduiţi de generosul domn Stănică, uşierul.
          Îmi amintesc din acea vreme, mai degrabă visată decât trăită aievea, de micuţul teatru Colorado din preajma bisericii ruseşti, condus de popularul actor Birlic, unde am avut prilejul să-l văd pentru întâia oară pe Radu Beligan, pe atunci un tânăr de nici treizeci de ani, slab, tras la faţă, deşirat, cu mină de copil obraznic şi emisie fonică nazală, jucând cu un succes nebun în rolul unui elev ghiduş, impertinent, în piesa „4 pe trimestrul doi”.
          A fost o vreme în care teatrele bucureştene au traversat momente de cumpănă şi transformări impuse de statul popular. O parte din teatre au fost închise. Teatrul Național, în lipsa monumentalei săli distruse de bombardamente, şi-a găsit refugiul în sala de spectacole a Colegiului Naţional Sf. Sava de pe strada Berthelot precum şi o sală mai modestă, în piaţa Amzei. La Sf. Sava l-am văzut la un spectacol teatral pe Sadoveanu, sobru, marţial, ocupând o lojă tixită de oficiali din staful Prezidiului Marii Adunări Naţionale al cărui vicepreşedinte era. Mulţimea de prin staluri îl privea cu curiozitate şi emoţie şi chiar avea de ce. Era el însuşi un spectacol.
          Descoperirea cea mai importantă făcută după sosirea mea în Capitală au fost concertele de sâmbătă din sala Ateneului Român. Contra infimei sume de doi lei pe care i-o furişam în buzunar lui nea Grigore care păzea intarea de pe strada Franklin, primeam permisiunea să intrăm în sală şi dacă nu găseam un loc pe scaun sau pe strapontină mă aşezam pe treptele ce coborau uşor spre scenă de unde, fără să râvnesc la locurile din staluri sau din loji, m-am bucurat de-a lungul anilor de întâlnirea cu marea muzică şi cu muzicieni din rasa nobilă a lui George Georgescu şi Constantin Silvestri sau Yehudi Menuhin, Sviatoslav Richter, David Oistrah, Enrico Mainardi, Monique de la Brucholerie şi atâţia alţii.
          Să vezi un meci de fotbal, în anii aceia când competiţia naţională abia se reluase după vacanţa impusă de război, era un lux extravagant pentru chiverniselile pecuniare ale unui student ca mine. Singurul stadion în funcţie era arena Venus situată în spaţiul dintre piaţa Sf. Elefterie şi Calea Ştirbei Vodă, arenă dispărută în primii ani postbelici. Tribunele, construite din lemn, pe jumătate putrede, puteau să găzduiască până la zece mii de oameni. Pe locul unde se afla arena odinioară, uitat sau neglijat cu bună ştiinţă de edili, s-a ridicat cu vremea un crâng de oarecare graţie rustică, ce împodobeşte zona din preajma Dâmboviţei şi a Cotrocenilor. Acolo am asistat la derbiul Venus-Rapid, de notorietate în epocă, unul din ultimele  meciuri înainte de desființarea profesionalismului în fotbal și apariția cluburilor subvenționate de instituții și întreprinderi ale statului.
          În vremea când arena Venus urma să fie demolată, a dispărut din peisajul Capitalei şi Hipodromul, un soi de templu al hipismului, unul din cele mai selecte spaţii de divertisment din lumea sportului. Bucureştenii îi spuneau „Băneasa-trap”. Îmi amintesc şi astăzi de atmosfera marilor întreceri hipice la care se aduna întreaga protipendadă a Bucureştiului, îmi amintesc de animaţia, înfrigurarea şi emoţiile din tribune – bărbaţi înveşmântaţi în stofe scumpe, femei oxigenate, îmbrăcate în rochii comandate la casele de modă din Paris şi înarmate cu evantaie, cu ochelari de soare şi binocluri –, apoi ieşirea din boxele de start a armăsarilor, jocheii supli, arătoşi, demenţiala goană de pe pistă, era în nebunia aceea semnul premonitoriu al prăbuşirii unei ordini, unei civilizaţii, unei epoci.
                                                                              x
         
          Unul din cele mai cunoscute repere ale studenţimii din generaţia postbelică a fost fără îndoială ceasul plantat în faţa Universităţii, la intersecţia bulevardului Elisabeta cu bulevardul N. Bălcescu, reper şi loc de întâlnire în acelaşi timp, deşi, uitat fiind de Primărie, devenise mai mult decorativ. Bătrânul ceas, prezent şi azi în ambientul din centrul Capitalei, a fost de faţă în cursul anilor la remarcabile evenimente ale istoriei recente, de la întristătorul marş al trupelor ruseşti în august '44 sau demolarea statuii lui Ion C. Brătianu din piaţa Universităţii, până la sângeroasa revoluţie din decembrie '89 sau amplele mişcări ale „golanilor”, primite cu ciomege de oamenii lui Ilici.
          La câţiva paşi de Universitate, de partea cealaltă a bulevardului Bălcescu, se mai putea vedea în primii ani după război mignona şi cocheta Fundaţie Dalles, construită de inginerul Emil Prager şi arhitectul Horia Teodorescu. Donată Academiei de filantropul Ioan C. Dalles, a fost ascunsă vederii dinspre stradă prin construirea unui bloc anost în faţa ei, nefericită (şi inutilă) idee a edililor din vremea aceea. Mulți ani la rând Fundația a fost tribuna a numeroase manifestări artistice, a găzduit prelegeri, conferinţe, expoziţii de pictură şi sculptură, colocvii literare, lansări de carte sau recitaluri muzicale, devenise practic unul din principalele momente de cultură ale oraşului. Îmi amintesc şi azi enormul succes al expoziţiei de carte organizată de ambasada Franţei, expoziţie cu adevărat magnifică, la care cititorii puteau să vadă şi să mângâie mii şi mii de cărţi, majoritatea ediţii fastuoase, bijuterii de artă, ce apăreau cu atât mai atractive cu cât modesta noastră piaţă a cărţii nu oferea decât ediţii ieftine, sărăcăcioase. Dar principala atracţie a expoziţiei venea din faptul că românii nu mai văzuseră în librării de o bună vreme cărţi considerate de autoritatea populară nocive, decadente. Bucureştenilor, rodaţi la cozile imense pentru aprovizionarea cu cele ale gurii, li s-au părut un fleac acele nesfârşite ore cât le trebuiau ca să acceadă în sălile de expoziţie. La închiderea încântătoarei sărbători a cărţii s-a constatat de către organizatori un deficit record de exemplare, trecut discret în contul francofonilor bucureşteni.
                                                                              x
         
          Ieşind odată de la cursuri şi nimerindu-mă prin centru cu gândul să intru la un film, m-am pomenit în dreptul bisericii italiene, nu departe de cinematograful Scala (pe atunci Republica), cu un noian de oameni ce se înghesuiau în faţa gardului de fier forjat al sfântului lăcaş. Când am ajuns, în urma unei coregrafii savante, la gardul asaltat de curioşi m-am dumirit  ce anume le atrăgea atenţia acestora: pe un panou uriaş se expunea un număr de fotografii alb-negru înfăţişând actriţe de cinematograf, de teatru sau rockeri de succes, maeştri de balet sau balerine, oameni politici, vedete din industria modei sau scriitori celebri, prinşi în momentul când coborau pe treptele unei aeronave aparţinând concernului belgian Sabena, zâmbind cu graţie şi trimiţând bezele persoanelor care-i întâmpinau pe pistă. Era o lume exotică în felul ei de care luasem cunoștință până atunci doar prin emisiunile pe unde scurte clandestine, o lume interzisă, şocantă ce iradia climatul unei alte vieţi decât aceea a restricţiilor la carne, zahăr, pâine şi hârtie igienică, a presei cenzurate, a arestărilor de noapte şi interdicţiilor de a călători peste hotare. Panoul, ce se schimba cu noutăţi în fiecare săptămână, acoperea în mod original penuria de informaţii despre realităţile de dincolo de graniţele ţării, o acoperea modest, rudimentar şi totuşi suficient ca să realizăm că dincolo există o viaţă altfel, diferită de cotidianul tern al planurilor cincinale.
          Îmi amintesc, printre atâtea surprize oferite de Sabena, că acolo i-am văzut întâia oară pe Saint-John Perse şi Aldous Huxley, pe Giorgio de Chirico şi Salvador Dali, pe Pablo Casals şi Alfred Cortot sau pe Albert Camus, surprins de fotografi când cobora din avion pe pista aeroportului din Stokholm unde urma să-şi ţină speachul de recepţie a premiului Nobel (în timp ce presa noastră ocolea discret evenimentul) şi tot acolo am avut ocazia să văd imagini de la căsătoria actriţei americane Grace Kelly cu prinţul Rainier III de Monaco. 
                                                               Constantin MATEESCU



              Dan Culcer – Vatra. Surprize colegiale.
                    Informatorii – XI și continuare

                        Serii și grupuri. O ședință de partid în redacția revistei «Vatra» (1986)
                                                        Teoria GRUPURILOR
         
        Iată câteva exemple din perioda în care Dan Culcer a asigurat, neoficial, secretariatul de redacție.
        Extrase din Sumarul pe 1984-1986. Fișiere Word Sumar Vatra-dialog.
        Extrase din fișierul PDF cu Registrul Vatra Texte trimise la cules.
        Revenim la chestiunea coerenței, mai exact a similitudinilor perceptibile superficial între membrii fondatori ai redacției. În primul rând, și la nivel superficial, eram absolvenți ai Facultății de filologie din Cluj. Romulus Guga  terminase în 1962, Dan Culcer în 1963, Mihai Sin în 1964. Prin originea socială, primii doi erau fii de medici, între care se construise o oarecare solidaritate, în raport cu dificultățile privitoare la intrarea în învățământul superior, legate tocmai de această origine socială. În cazul lui Mihai Sin, acesta era fiu de muncitor de calificare medie, aparent ceva mai bine plasat în ierarhia privilegiilor sau blocajelor din societatea socialistă. Dar, după câte îmi spunea, Mihai Sin era, cel puțin teoretic, handicapat de o angajare, anterioară anului 1944, în politică, a tatalui său, Dănilă Sin, în Frățiile de cruce. Atanasie Popa, absolvent de ziaristică din București, dar ardelean din zona Alba, secretarul de redacție, venea din presa cotidiană de partid. Fusese șeful secției culturale când l-am cunoscut și ne-a deschis cu generozitate, dar și nițel interesat paginile culturale ale cotidianului, pe care o vreme le scriam în parte, facilitându-i acoperirea obligațiilor sale de serviciu. Atanasie nu era un conformist integral, dar părea un om pățit, și prin contactul îndelungat cu modul de gestiune al revistei, practicat de Romulus Guga, și grupul de colaboratori externi, devenise mai liberal, chiar mai atent la valorile culturale pe care le propuneau redactorii.
        Avea însă dificultăți de redactare și uneori chiar de ortografie, ceea ce impunea ca textele sale, uneori neclare, să fie revizuite. Scria mai ales cronica sportivă. Uneori această relectură îmi revenea, la cererea lui Atanasie Popa, în mod colegial. Alteori revizuirea era încredințată de Atanasie corectorilor succesivi, oameni de condei, Tudor Balteș și Ioan Radin.
        Odată cu angajarea necesară a altor redactori, precum Cornel Pogăceanu, fost corespondent județean al Scânteii Tineretului, despre care atunci nu știam că are un frate ofițer de Securitate (ceea ce nu mi-a schimbat opinia despre ziarist, nici în rău, dar nici în bine) unitatea implicită nu mai era «monolitică».
        Întărită inițial de lungile și frecventele noastre discuții literar-politice, dar și cu ocazia unor agape care nu se mărgineau să fie strict intelectuale, ci aveau adesea sfârșituri bahice. Toate acestea se desfășurau pe fondul unor vălurite relații cu soațele noastre respective. Romulus Guga divorțase la un moment dat, din inițativa soției, care nu mai suporta crizele sale ciclice de alcoolism. Acestea, cum am mai scris, aveau probabil un fond nevrotic. Guga fantasma, vorbea despre o boală rară a soției sale, «porfiria”, care ar fi fost cauza neliniștitelor sale alcoolizări, din pricina tensiunii grave la care ar fi fost supus de imininența unui final tragic. Care nu venea, slavă Domnului. Alteori mă suna  spre miezul nopții sau chiar după, dintr-un restaurant sau crâșmă de cartier, de pildă cea care se numea Vânătorul, unde era și o terasă, o grădină de vară, cum se zicea pe atunci, localuri care, ca semn al liberalismului comunist, țineau deschis și după miezul nopții. Până spre ora două.
         
        Cu Pogăceanu nu eram prieteni, doar amici de cafenea, dar nu mai mult. Cel puțin în ce mă privește. Nu am fost niciodată invitat în casa lui, nici el la mine, nu am serbat nimic împreună și nu știu dacă mi-a citit cărțile. Era un om corect, rezervat, închis, fără opinii politice exprimate ortodox dar nici heterodox. Om de presă comunistă, corespondent al Scânteii Tineretului pentru regiunea Mureș. S-a angajat totuși într-o mișcare de reorientare a reportajului la Vatra, dar nu-mi dau seama dacă această anagajare era o simplă acțiune de răspuns la comanda revistei și de adecvare la orientările colegilor cu care beau cafea, sau o cât de vagă convingere socială și estetică privind necesitatea de a scrie sincer realist despre realitate.
        Un moment important în viața redacției a fost angajarea lui Cornel Moraru, la recomandarea lui Mihai Sin, care îl cunoștea din Făgăraș. Cornel Moraru era profesor la Liceul „Radu Negru”din Făgăraș. A debutat cu critică literară în Vatra, în 1972. A mai colaborat, fiind și titular de rubrică, la Flacăra lui Adrian Păunescu. În momentul când s-a creat posiblitatea unui nou post, Romulus Guga, convins de calitatea scrisului lui Cornel Moraru, a făcut demersuri pentru transferul și angajarea acestuia la Vatra. Doar că procedura părea că s-a blocat misterios, deși părea că toată lumea e de acord.
        Am intervenit pe lîngă redactorul-șef cerându-i să nu lase nelămurită situația. Misterul mi se părea dăunător atât redacției cât și lui Cornel Moraru, căci plutea o suspiciune nedefinită asupra persoanei. În condițiile din România o astfel de situație era chiar periculoasă.
        În vreme de război, dar și mai înainte, adică după1938, presa românească era cenzurată, ca toată presa lumii, uneori gazetele apărând cu pagini pe jumătate albe. Intervențiile mărunte nu erau semnalate, se interziceau subiecte sau se calcula repartizarea, diseminarea lor, pentru a reduce impactul unei știri dezagreabile. Era o cenzură prealabilă, specifică stării de război, preocupată de secretul militar sau de manipularea opiniei publice în spirit antidefetist.
        Cenzura în societatea românească postbelică reală, adică după 1945, nu a lăsat decât puține urme de acest tip, în presă. Mai apoi, adică după 1948, presa era controlată cu alte instrumente. Se desființase presa liberă, ceea ce rămăsese, împreună cu presa nouă, o presă partinică, nu mai erau instituții autonome, fiindcă cenzura intrase în interiorul redacțiilor. Cenzura nu mai era doar o instituție exterioară, se combinase cu cenzura conducerii redacționale și cu autocenzura, prin infiltrarea unor ofițeri de informații acoperiți sau prin restructurarea integrală a componenței grupului de ziariști, recrutați pe criterii politice, apartenența la P.C.R., sau dependența totală de acesta.
        În arhivele redacțiilor, sursele sunt rare, au rămas doar umbre. Nu fiindcă presa nu ar fi fost cenzurată ci fiindcă, bolnavi de frică, de o neglijență patologică, deloc motivați să marcheze pentru viitor diferența dintre redactarea inițială și produsul tipărit, redactorii marii majorități a publicațiilor tipărite după 1945 au distrus, poate de rușine, poate din conformism, sigur din lipsă de conștiință istorică, din dorința de a șterge semnele contradictorii ale cenzurii și autocenzurii, eventual din lipsa unui spațiu de arhivare specific, șpalturile și periile, așa încât sunt foarte rare resturile unor arhive de acest tip, păstrate de redacții sau depuse la Arhivele Naționale.
        Nu mă refer la celalte tipuri de documente produse de o redacție, corespondență, documente administrative, dosare personale de cadre. Acestea din urmă se aflau adesea la instituția editoare, pentru presa culturală și politică, Ministerul Propagandei, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Consiliul Culturii, sau la Partid.
        Corespondența primită sau trimisă a fost tratată adesea ca o corespondență privată, eventual păstrată acasă de redactori, în cel mai bun caz. Nici arhivele naționale nu au arătat interes pentru tratarea arhivistică a acestei acumulări de documente culturale, desigur și politice. Se știe că între cultură, literatură și politică a existat un raport de dependență, al cărui instrument instituțional de impunere, de menținere, a fost cenzura.
        Am putea crede că serviciile specifice din cadrul Ministerului Propagandei, ulterior Direcția Presei și Tipăriturilor, pînă la dispersarea ei –așa zisă desființare din  1977- pe muliple paliere de control, de la cel superior, Direcția Publicații a Consiliului culturii și educației socialiste, la cele intermediare și inferioare, prin redactorul-șef, secretarul de redacție, la redactorul de rubrică, ar fi singurele concretizări instituționale ale cenzurii în România.
        Dar nu este așa. Controlul și îndrumarea, orientarea, dirijarea, îmblânzirea, dresarea ideologică a culturii, a presei, se realiza prin multiple căi, filiere, la nivele a căror vizibilitate era marcată de natura specifică a unei activități care, prin definiție, nu trebuia să lase urme vizibile, interpretabile de către dușmanii politici.
        Paradoxul caracteristic perioadei de după 1948, în cultură, în presă este mărirea distanței dintre tratarea fenomenelor complexe devenite subiectele presei și natura rigidă a ideologiei care se adapta prea lent acestei complexități. Odată cu apariția necesității integrării unor specialiști în redacțiile ale căror control și unitate ideologică fusese asigurată, într-o primă fază, de activiștii de partid, trecuți prin școli de partid, cu care fuseseră încadrate, cenzura internă nu mai era doar o activitate de rescriere în limbaj ideologic a unor texte insuficient conformizate, standardizate, cum fusese cazul pe vremea lui Silviu Brucan sau Sorin Toma, la Scânteia, sau Mihai Novicov, Nicolae Moraru, Paul Georgescu, Paul Cornea, Ov.S. Crohmălniceanu, la Gazeta literară, Viața Românească, ci una de înlocuire a semidocților și analfabeților recrutați pentru puritatea originii sociale și de reorientare oportunistă, adaptativă, a cerberilor ideologici, a dulăilor de pază, după 1960, la noile cerințe. Aceste noi cerințe.
         
                                                                             Dan CULCER



              Revoluţionarul, aghiotantul regal şi poetul
                             Candiano Popescu (II)
         
        Erou în Războiul pentru Independență
         
        În 1871, Al. Candiano Popescu pleacǎ la Neapole de unde se întoarce, în 1874, cu un doctorat în drept şi cu o teribilǎ dorinţǎ de a reintra în viaţa politicǎ. Va practica o vreme avocatura la Craiova, iar în 1875 (anul creǎrii partidului) devine, alǎturi de I.C. Brǎtianu, Mihail Kogǎlniceanu, A. Golescu, Gh. Vernescu, Constatin Fusea, Anastase Stolojan, Gheorghe Chiţu, N.C. Furculescu şi C.G. Boscov, unul dintre militanţii cei mai hotǎrâţi ai coagulǎrii şi fundǎrii Partidului Naţional Liberal. Seismograf fin al mersului cursului istoric al vremurilor, în aprilie 1877, întorcând dintr-o datǎ spatele politicii, Al. Candiano Popescu cere generalului Cernat, ministru de  rǎzboi, înrolarea în oaste. La dorinţa sa, în 30 august 1877, i se încredinţeazǎ comanda Batalionului II Vânǎtori de munte şi va lua parte alǎturi de ruşi, fǎrǎ a fi mǎcar rǎnit într-o acţiune militarǎ de curaj nebun, la asaltul redutei Griviţa II pe care o şi cucereşte cu unitatea de sub comanda sa „dimpreunǎ cu 3 tunuri (din care se spune nu fără temei cǎ a fost turnatǎ coroana de fier a regalitǎţii româneşti!) şi un steag de luptǎ turcesc”. Poetul din eroul nostru (Al. Candiano Popescu a publicat în 1866 volumul de versuri „Când n-aveam ce face”, reeditat în 1875) nu se dezminte, cǎci iatǎ ce scria avântat, doar peste câţiva ani, vizavi de acea zi astralǎ în Amintiri… „Suindu-mǎ pe redutǎ în mijlocul primejdiei, gândul meu zbura cǎtre zâna mea de la Neapole (Cassita Testa!, n.n.). Ea mi-a dat curagiu în bǎtǎlie şi ea m-a şi ocrotit. Vai de voi, care nu cunoaşteţi şi nu ştiţi sǎ preţuiţi femeia ce vǎ ridicǎ pânǎ la înǎlţimea simţǎmintelor sale nobile şi curate! Nu cred cǎ Anteu dobândea puteri noi când atingea pǎmântul, dar cred cǎ inima dobândeşte puteri noi şi înmiite sub flacǎra amorului. Dacǎ nu ar fi fost femeia, nu civilizaţia de astǎzi, dar nici chiar pieptenele sǎ ne pieptǎnǎm n-am fi simţit nevoia sǎ-l inventǎm. De aceea femeia se aseamǎnǎ cu dumnezeirea, pentru cǎ, din omul sǎlbatic, dintr-un fel de urangutan, a fǎcut pe omul luminǎ, pe omul glorie , pe omul virtute”. În urma raportului înaintat de I.C. Brǎtianu, ministru de rǎzboi ad-interim, maiorul de miliţie Candiano este înaintat la gradul de locotenet-colonel. Este decorat de regele Carol I, cǎruia îi înmâneazǎ steagul de luptǎ turcesc cucerit pe front, cu „Steaua României” în grad de ofiţer şi „Virtutea Militarǎ”, iar ruşii îi conferǎ, la rându-le, Ordinul „Sfântul Gheorghe”! A rǎmas în manuscris şi se pǎstreazǎ în Arhivele Statului, la Bucureşti, un document inedit pânǎ astǎzi dedicat de Candiano Popescu acestui eveniment istoric extrem de disputat de adversarii politici ai PNL-ului , în genere, dar şi a sǎi, intitulat „O paginǎ din Istoria Rǎzboiului de la 1877, de un martor ocular”. În 1913, îi apǎrea postum lucrarea pe care o numea în Memorii „istoria rǎzboiului”, sub titlul: Rǎzboiul neatârnǎrii, istorie criticǎ. Asaltul şi luarea redutei Griviţa. Aureolat de strǎlucitoarea victorie de la Griviţa, pe fondul independenţei naţionale câştigate pe front cu atâta jertfǎ de sânge de armata românǎ, Al. Candiano Popescu este numit în 1878 de cǎtre I.C. Brǎtianu prefect al poliţiei capitalei. În aceastǎ posturǎ de care se achitǎ onorabil o cunoaşte la Bucureşti pe Sofia Hagi-Panteli cu care se va cǎsǎtori în 1880. Cu fidela şi echilibrata Sofia, Candiano va avea doi copii: pe Eliza, mǎritatǎ prin 1905 cu Ion Arion şi apoi recǎsǎtoritǎ cu Ion Lascǎr, fiul fostului ministru de interne liberal Vasile Lascǎr, autorul primei legi a poliţiei române şi, respectiv, pe Alexandru Ştefan, principalul vinovat pentru omorul din Strada Icoanei (vezi Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altǎdatǎ, vol III). Pentru mine, scrie Candiano în memoriile sale (a cǎror redactare o începe în 1894; volumele unu şi doi editate la Eminescu, în 1998 şi, respectiv, 1999, fiind de fapt volumul II al manuscrisului orginal adnotat de Eliza Candiano şi din care în 1944 s-a publicat doar primul volum), cǎsǎtoria a fost leagǎn de fericire şi poezie. Inspirat şi încurajat de soţia mea, mi-am lucrat poeziile cele vechi şi am fǎcut altele noi, inspirate de dânsa. Am scris istoria rǎzboiului şi mi-am scris memoriile, îndemnat tot de dânsa”.
         
        Poetul
         
        Este interesant de observat cǎ Al. Candiano Popescu s-a considerat toatǎ viaţa poet, fǎcând caz nu o datǎ de înzestrarea sa literarǎ care era un motiv de nedisimulatǎ mândrie pentru el. Am pomenit deja volumul din 1866 (Când n-aveam ce face), reeditat în 1875, volum reluat şi „lucrat” intens dupǎ 1880, dar din pǎcate nepublicat şi se pare pierdut… Sǎ amintesc şi placheta de versuri patriotice „Ţara” dedicatǎ Rǎzboiului de Independenţǎ, publicatǎ în 1891 şi pe care unii cercetǎtori (dacǎ nu va fi vorba de un volum distinct!) o amintesc şi cu titlul Ţară şi dor. Într-un articol intitulat „Un revoluţionar poet”, publicat în Revista Fundaţiilor Regale, anul XIII, februarie 1946, analizând culegerea de versuri Cându n’aveamu ce face/ poesii/ Bucuresci/ Typographia Naţionale/ 1866, G. Cǎlinescu scria : „În poezia lui Candiano, oscilând între tonul lui Alecsandri şi cel al lui Bolintineanu, e un aer focos, amintind de Eminescu tânǎr, însǎ la superficie. Pentru cine s-ar aştepta sǎ gǎseascǎ în volum neantul pur, e cazul a spune cǎ poetul dovedeşte cultivare şi o facultate intermitentǎ de a face imagini noi”. În finalul intervenţiei critice, fǎcând trimitere evidentǎ şi el la schiţa lui Caragiale „Boborul”, G. Cǎlinescu concluzioneazǎ: „Dar tonul general al volumului este decent, şi versurile revelǎ un om plin de delicateţǎ şi  fidelitate, meditativ, idealist, supravegheat în stil, instruit. Nimic din Caţavencu, nimic din Ricǎ Venturiano. Preşedintele (G.C. face aluzie aici la ironica etichetare caragialescǎ a lui Candiano din schiţa „Boborul”, n.n. ) nu pare, dupǎ versuri şi de altfel şi dupǎ cariera lui de mai târziu, a fi omul care sǎ se urce pe un scaun de tocat cârnaţi spre a « perora » strident şi confuz, nici vreun Conu Leonida agramat , deşi « revoluţia » lui fǎrǎ idee clarǎ de progres este o eroare juvenilǎ”.
         
        În slujba lui Carol I
         
        Disputat din interior când de un demon al politicii, când de unul al înfruntǎrii rǎzboinice anarhice, sub Mihail Kogǎlniceanu, ministru de interne liberal, Candiano Popescu îşi dǎ demisia de la Prefectura Poliţiei capitalei, deşi marele om politic a stǎruit sǎ rămânǎ. Va fi numit avocat al statului pânǎ în 1880 când I.C. Brǎtianu îi sacrificǎ notorietatea şi anvergura politicǎ pe altarul intereselor îndelungii guvernǎri liberale ce se pregǎtea şi unde, Candiano, ca adjutant mai bine de 12 ani al regelui Carol I (demnitate pe care nu o râvnise!), va fi un pion ce va ţine în permanenţǎ în şah administraţia şi anturajul casei regale. Sugerând sau poate chiar cerând regelui aducerea la palat în aceastǎ funcţie a colonelului Candiano Popescu, I.C. Brǎtianu a plasat într-un post important un om al liberalilor care sǎ aibă curajul să spunǎ ultimul cuvânt regelui… În „Timpul” din 17 decembrie 1880, Eminescu nu scapǎ prilejul de a aminti naţiei cum neobişnuit de versatul Brǎtianu a reuşit sǎ aducǎ pe aproape toţi foştii revoluţionari de la Ploieşti în posturi cheie în statul liberal… Înaintea numirii propriu-zise, a avut loc la palat, sub autoritatea mareşalului curţii, Theodor Vǎcǎrescu, reconcilierea lui Candiano, în calitate de deputat liberal, şi rege. Memoriile lui Candiano pun în gura domnitorului cu ocazia întâlnirii de împǎcare de la Palatul Cotroceni a celor doi cuvinte extrem de mǎgulitoare la adresa preopinentului. Citez: „Trecutul d-tale mǎ onoreazǎ. Şi niciodatǎ aceastǎ întâlnire dintre noi nu s-ar fi înfǎptuit dacǎ n-aş fi avut adânca pǎtrundere cǎ d-ta eşti un mare patriot şi cǎ numai împins de cel mai înflǎcǎrat patriotism, cu toate cǎ foarte imprudent ai ridicat steagul revoluţiei în contra mea. Sunt însǎ fericit cǎ astǎzi, dupǎ ce ai dobândit mai multǎ experienţǎ, dupǎ ce ai îmbrǎţişat studiul legilor, dupǎ ce ai vǎzut cum se guverneazǎ într-alte state, ai putut, în cunoştinţǎ de cauzǎ, sǎ mǎ judeci. Eu unul îţi declar cǎ un monarh trebuie sǎ sprijine tronul sǎu pe aceastǎ rezistenţǎ, nu pe ceea ce se mlǎdiazǎ şi, de aceea, primesc cu mulţumire când un caracter ca al d-tale se face propteaua tronului”.
        Ultima parte a memoriilor lui Candiano Popescu (cea care se referǎ la perioada cât a fost adjutant al regelui Carol I) este scrisǎ sub forma reconstituirii din memorie sau pe baza unor însemnǎri fugare, cu varii comentarii, a unor convorbiri cu diverse personalitǎţi, dar mai ales, fireşte, cu suveranul. Din ele rǎzbate portretul unui bǎrbat pe cât de înzestrat cu tact şi rǎbdare şi, mai presus, dǎruit de Dumnezeu, cum se autocaracterizeazǎ în convorbirea din 13 iunie 1887 cu I. C. Brǎtianu, cu harul cuvântului şi al scrisului, tot pe atât de animat de un curaj care merge pânǎ la… nebunie. Convorbirile acrediteazǎ şi subliniazǎ în mod special devotamentul, fidelitatea şi chiar iubirea lui Candiano pentru Carol I, sentimente serios contrariate pe cât se pare spre sfârşitul serviciului în slujba regelui de o atitudine mai rece a suveranului în raporturile cu el. „Te-am cântat ca poet, te-am slujit ca soldat. Te-am înǎlţat în toate chipurile”, i se adreseazǎ el într-o convorbire din 20 decembrie 1891 lui Carol I, dupǎ care, comentând peste timp, noteazǎ : „Iubeam pe rege cu fanatism, eram gata sǎ mǎ sui pentru dânsul şi pe eşafod şi el sǎ se îndoiascǎ de sentimentele mele, sǎ bǎnuiascǎ înseşi cântecele mele de rǎzboi cǎ ar fi un tertip ?” Atitudinea regelui faţǎ de ajutantul sǎu se datora la acel moment sâcâitoarelor cereri ale lui Candiano de a fi fǎcut general (asemeni congenerilor şi camarazilor sǎi de arme activi în armatǎ), ameninţǎrilor directe, pe fondul acestora, cu demisia din serviciul cancelariei regale, tocmai în preajma jubileului de 25 de ani a cǎrui „carte” fusese însǎrcinat sǎ o facǎ (şi a dus-o la bun sfârşit!), cât şi, nu mai puţin, tensiunilor surde ivite între rege şi el, dar mai ales între Candiano şi suita regalǎ în cǎlǎtoria regelui în Italia determinatǎ de „afacerea Vǎcǎrescu” (scandalul celebrei logodne dintre prinţul Ferdinand, moştenitorul tronului, şi viitoarea ambasadoare europeană Elena Văcărescu, n.n.) .
         
        Memorialist
         
             Memoriile lui Candiano la care am recurs adesea pentru descâlcirea unor iţe privitor la tumultuoasa sa viaţǎ, dincolo de caracterul vǎdit „pro domo”, când nu au ce „îndrepta” cu tot dinadinsul, scot în evidenţǎ un autor înzesatrat cu ironie şi amator de picanterii. Pe controversatul doctor Asaki, pe care I.C. Brǎtianu şi-l dorea ca ginere, eroul de la Plevna îl numeşte „cocoşul lui Hypocrat”. În acest sens, Candiano ştie să vorbească subţire, la o adicǎ, „despre legea ţuicii” şi îl asigurǎ pe suveran de faptul cǎ „ madam Cernat (soţia generalului Alexandru Cernat) ar fi în stare sǎ-l vândǎ pânǎ şi pe bǎrbatul sǎu „pentu o sumǎ de bani! Chiar dacǎ era membru marcant al partidului liberal, când vine vorba de rǎsfǎţatul general Ion Vǎcǎrescu (tatǎl Elenei Vǎcǎrescu), candid, Candiano nu se sfieşte sǎ-i aminteascǎ regelui, de amorul artei, desigur, cǎ liberalii „garǎ pe moşia Vǎcǎreşti i-au fǎcut, fânul (generalul, n.n.) îl vinde la herghelia statului. De mǎ duc la Ministerul de Interne de Vǎcǎrescu dau, de mǎ duc la Ministerul de rǎzboi, tot de Vǎcǎrescu dau; fetele sale sunt necontenit la Palat, cadouri de la reginǎ primesc!” Mda!
        În 1892, Carol I este de acord cu eliberarea lui Candiano din funcţia de adjutant, iar în 1894 îl înainteazǎ la gradul de general de cavalerie şi îl numeşte comandant al Diviziei de la Târgovişte. Aici, pe lângǎ responsabilitǎţile pe linie militarǎ ce decurg din natura funcţiei, în casa colonelului Nicolae Vlǎdoianu, la unchiul soţiei, unde se stabileşte, continuǎ intens scrierea Memoriilor... Bolnav se pare şi foarte marcat de vâlva stârnitǎ de crima fiului sǎu, în 25 iunie 1901, moare la numai 60 de ani de viaţǎ. Citând din broşura „Ceremonia înmorântǎrii generalului Alex. Candiano-Popescu, Eroul de la Griviţa”, Tipografia « Voinţa Naţionalǎ », 1901, Constantin Corbu, autorul studiului introductiv al ediţiei de Amintiri…, vol. I , apǎrut la Ed. Eminescu în 1998, scrie: „Funeraliile lui Candiano Popescu au avut loc într-un cadru naţional. Un imens cortegiu a însoţit trupul neînsufleţit al eroului de la Griviţa pe strǎzile Târgoviştei, începând încǎ de la poalele mǎnǎstirii Dealului şi pânǎ la gara oraşului. Aici, ajutorul de comandant al Regimentului 3 Dâmboviţa a ţinut «o prea simţitǎ cuvântare, care emoţionǎ adânc întreaga adunare». Rǎmǎşiţele pǎmânteşti au fost depuse într-un vagon special « împodobit cu frunze de stejar ; iar la colţurile atât ale vagonului funerar, cât şi ale coşciugului fluturau steaguri tricolore». Sicriul a fost însoţit de la Târgovişte la Bucureşti de o gardǎ de onoare din Regimentul 3 Dâmboviţa. Trenul a sosit în Gara de Nord din Bucureşti. În ziua de 27 iunie, ora 8.30. Pe peron se aflau ofiţeri superiori ai serviciilor din Corpul III de armatǎ, pe care îl comandase Al. Candiano-Popescu, toţi ofiţerii superiori din Garnizoana Bucureşti şi o lume imensǎ. În urma dorinţei exprimate de general cu puţin timp înaintea morţii sale, de a fi însoţit, pânǎ la groapǎ, de cǎtre soldaţi din Batalionul al 2-lea de vânǎtori, a fost trimisǎ de la Constanţa o companie din acest batalion. La serviciul funebru, care a avut loc în Biserica „Sf. Gheorghe”, a participat şi Grigore Ion, un alt erou de la Griviţa, ostaş în Batalionul comandat de Al. Candiano-Popescu. Au participat, de asemenea, miniştri, generali şi un imens public. La sfârşitul ceremoniei, a evocat amintirea celui dispǎrut generalul Achile Comǎneanu, fost combatant la 1877, locţiitorul comandantului Corpului III de Armată. De la biserica „Sf. Gheorghe”, cortegiul funerar s-a îndreptat spre cimitirul „Bellu”, în frunte aflându-se o formaţiune militarǎ de paradǎ, comandatǎ de generalul de brigadǎ Constantin Brǎtianu, subşeful Marelui Stat Major. La încheierea ceremoniei funebre, s-au tras salve de tun, iar sicriul a fost coborât în cavou de patru sergenţi şi doi caporali din Batalionul al 2-lea vânǎtori, unitatea militarǎ mult îndrǎgitǎ de cel dispǎrut”.

                                                    Ștefan Ion GHILIMESCU


              Afacerea „Meditația Transcendentală” și
        Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice
                          din București (II)

        Pe de altă parte, cu toate că nu era posibil să îmi aleg din primii ani de facultate tema viitoarei lucrări de diplomă, începusem deja discuții pe această tema cu profesorul Mihai Golu, mulțumit să vadă că un student are asemenea preocupări încă din anul I de facultate. Prima idee a fost să-mi folosesc experiența de pedagog și cunoștințele despre învățământ (cunoșteam relativ bine situația reală a învățământului gimnazial și liceal de la părinții mei). Concret,  i-am propus profesorului meu un îndrăzneț proiect pentru o viitoare lucrare de diplomă prin care urma ca în anul III de facultate să întrerup studiile (bineînțeles, cu aprobarea prealabilă a Ministerului Învățământului, a Facultății de Psihologie etc.) și, timp de un an de zile, coordonat de către profesorul meu, să studiez structurarea sistemului de valori și psihologia de grup la elevii din anul IV de la un liceu din București. În acest scop, cu energia și entuziasmul vârstei, propuneam să mă înscriu în clasa XII-a la un liceu bucureștean ca „elev venit prin transfer de la alt liceu” (desigur, cu aprobarea prealabilă a Ministerului Învățământului, Inspectoratului Școlar și directorului liceului respectiv). Profesorul meu, luat prin surprindere și uluit de propunerea non-standard, a reacționat pe măsură: „ Așa ceva n-am mai auzit până acum, dar ar fi foarte interesant!”. Pe urmă a urmat o frază prin care am revenit la realitatea brutală: „Dacă le propun ăstora așa ceva, ne dau afară pe amândoi. Nu suntem în America!”.
         Am râs amândoi cu poftă și din acel moment (păstrând distanța, desigur) m-am împrietenit cu profesorul meu. Cum această idee utopică a căzut, am căutat o altă temă care să mă atragă. În acel moment a venit propunerea profesorului de a participa ca student la cercetările în domeniul sugestiei și hipnozei pe care le făcea profesorul Vladimir Gheorghiu de la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice, care îi ceruse să-i recomande un student, urmând ca acolo să găsesc și un subiect pentru lucrarea de diplomă. 
         Am acceptat cu entuziasm, deoarece era ceva captivant pentru un student din anul I (speram că voi învăța și aplica tehnicile de hipnoză care atunci mi se păreau fascinante).  În acel moment din anul I, chiar am început să sper că viața de student la ceea ce mai rămăsese din psihologie nu va fi chiar atât de îngrozitoare cum mi s-a părut atunci când, după ce am dat examen în vară la Facultatea de Psihologie, m-am trezit în toamnă, împreună cu colegii, student la altă facultate, respectiv la Facultatea de Filozofie-Istorie, secția Psihologie. Pentru generațiile de atunci a fost o adevărată traumă, sentimentul de alienare fiind evident la studenții de la filozofie, sociologie, psihologie, pedagogie, pentru că nimeni nu se aștepta la această schimbare a carierei prin care s-au trezit studenți la „facultatea de științe sociale” (în realitate obligați să învețe istoria ca a doua specializare) și obligați să devină profesori în principal în sate, pentru că orașele mari au fost închise pentru absolvenții facultăților umaniste. Atunci mi-a venit ideea să imortalizez cumva acele momente, pentru că, din atmosfera din facultate și starea de spirit care existau atunci în țară, am tras concluzia că vor urma vremuri foarte interesante.
        Am rugat un prieten de la Facultatea de Construcții de la care mă retrasesem să vină cu un aparat de fotografiat și să prindă în obiectiv câțiva studenți din anul I de la Facultatea de Filozofie, 1978, care ieșeau de la cursuri (Foto 1). Cursurile erau comune în primul an de facultate, diferențierea pe secții se făcea începând din anul II. În sala de seminar surprinsă în imagine (Foto 2) apar aproape toți studenții secției de psihologie, seria 1978-1981, cu excepția celui care a făcut fotografia și a unui coleg care era absent în acea zi. Dintr-un motiv pe care nu mi-l explic nici acum pe deplin, atunci se făceau extrem de rar fotografii cu colegii din seria mea și aproape deloc cu profesorii (știu doar de fotografii făcute în practica agricolă din toamna anului 1978, dar la mine nu a ajuns nici una). În aceste fotografii este și un student despre care colegii știau că are un statut special. Încă din anul I printre noi circula zvonul că acesta avea tatăl în C.C. al P.C.R., mama profesoară de socialism la Universitatea București și că va fi viitorul șef de promoție (și așa a fost). 
        Urmarea a fost că în primii doi ani de facultate am mers săptămânal la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice unde m-am familiarizat cu tehnicile de cercetare ale profesorului Vladimir Gheorghiu, am asistat la prezentări și conferințe pe teme de sugestie și hipnoză și am cunoscut atmosfera de acolo.
        Vladimir Gheorghiu (catedra Sugestie și Hipnoză) și Ioan Ciofu (catedra Comportamentul simulat) erau personalitățile centrale din acel institut care atrăgea ca un magnet oameni din domenii foarte diverse (o dată cred l-am văzut pe scările institutului inclusiv pe Constantin Noica). Această popularitate era dată de conferințele foarte atractive pe teme de hipnoză și sugestie organizate periodic la institut de către profesorul Vladimir Gheorghiu, conferințe deschise publicului (este drept, puteau participa doar cei care știau de ele și erau invitați).  În cei doi ani în care am mers săptămânal la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice, am cunoscut-o pe Irina Holdevici, o tânăra doctorandă care îl seconda în prezentări pe profesorul Vladimir Gheorghiu, care împreună cu Ilie Puiu Vasilescu, atunci tânăr psiholog la Centrul de Medicină Aeronautică din București, pasionat de statistică și absolvent al Academiei de Științe Economice, erau considerați de colegii lor cei mai străluciți tineri din acea generație. În acea perioada cititisem deja articolele profesorului Vladimir Gheorghiu apărute în „Revista de Psihologie” și cărțile sale despre sugestie și hipnoză publicate la noi (Sugestie și sugestibilitate, Editura Academiei, București, 1980, rămâne o carte de referință).
        Totuși, după doi ani de practică la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice în care împreună cu Dana Faur (plecată în anii `90 în Germania) am participat doar la cercetări de rutină asupra sugestibilității, cercetări în care puneam în practică experimentele concepute de profesorul Vladimir Gheorghiu, scriam protocoalele de examinare etc., ne-am dat seama că nu vom fi inițiați în hipnoză. Motivul invocat oficial de profesorul Vladimir Gheorghiu și de asistenta sa Irina Holdevici era acela că „vom învăța tehnica numai după ce ne luăm diploma” (cu toate acestea, am aflat că un student de la Institutul de Educație Fizică și Sport era deja inițiat în această tehnică). În realitate, după cum am aflat ulterior, aveau dreptul să practice hipnoza numai cei autorizați și înregistrați de către Ministerul de Interne, respectiv de către Securitate. Am înțeles că este vorba de un teren minat și am renunțat la munca de voluntariat, dar am păstrat legătura cu Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice.
        În ultimii doi ani de facultate, când am aflat că profesorul Vladimir Gheorghiu, asistat de Irina Holdevici, organiza la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice ședințe de prezentare a „Meditației Transcendentale”, în care inginerul electronist Nicolae Stoian [4] venit din Franța și soția sa Muriel țineau celebrele lor cursuri în română, respectiv în franceză, cursuri la care participa și lumea bună din Bucureștiul de atunci (personalități culturale, universitari, cercetători. etc.) i-am întrebat dacă pot participa și studenți. Profesorul Vladimir Gheorghiu și asistenta sa au obținut acordul lui Nicolae Stoian, pentru ca la ședințele de Meditație Transcendentală să participe și doi studenți, chiar ni s-a făcut o derogare, pentru că, fiind studenți, am fost scutiți de taxa de 300 de lei în banii de atunci (foarte mare pentru un student), care trebuia achitată și pe care nu mi-aș fi permis să o plătesc (pentru comparație, peste un an de zile salariul meu ca profesor stagiar în mediul rural va fi de 1.200 de lei). Cu această derogare, am putut participa împreună cu Dana Faur la primele ședințe de Meditație Transcendentală (din câte știu, am fost singurii studenți care au participat la acele ședințe).
        Dintre toți profesorii și asistenții care predau psihologie la Facultatea de Psihologie a Universității București în acei ani (Paul Popescu-Neveanu, Mielu Zlate, Mihai Golu, Gheorghe Ionescu, Pantelimon Golu, Mihai Lungu, Emil Verzea, Constantin Pufan, Petre Pufan, Constantin Mitrofan, Ursula Șchiopu, Dumitru Cristea. etc.), profesorul Mihai Golu a fost singurul care a participat la ședințele Meditației Transcendentale și singurul care a fost pedepsit ulterior.
        Prima impresie asupra acestui experiment a fost dată de locul de desfășurare, respectiv Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice. Pe de altă parte, calitatea invitaților, cercetători, personalități din diverse domenii științifice și culturale, era o garanție a seriozității experimentului. Sala de la institut era plină ochi, dar fiind un simplu student nu știam decât foarte puțini dintre invitați cu atât mai mult cu cât nu am participat decât la primele ședințe, până când am semnat un fel de”fișa personală” (voi reveni asupra acestui episod extrem de interesant) și am primit”mantra”. 
        Din multitudinea participanților îmi amintesc de cei recunoscuți de mine în sală, respectiv medicul Victor Săhleanu, criticul de artă Andrei Pleșu, poetul Marin Sorescu, caricaturistul Cik Damadian (ultimii doi erau foarte cunoscuți în epoca), despre restul participanților am aflat ulterior. Despre Victor Săhleanu aflasem încă din anul III de liceu când am citit cartea sa „Introducere critică în psihanaliză”[5], respectiv prima carte despre psihanaliză apărută la noi după 1945 și care mi s-a părut fascinantă în acel moment. Peste ani de zile aveam să aflu că psihanaliză era una din armele preferate ale psihopoliticienilor ruși folosită în lupta împotriva democrațiilor occidentale [6]
Pe de altă parte, Andrei Pleșu îmi era cunoscut deoarece împreună cu Gabriel Liiceanu, Aurora Liiceanu,Vladimir Tismăneanu și, foarte interesant, Constantin Noica, erau numele cele mai vehiculate în anii `80 în Facultatea de Filozofie-Istorie din București. În plus, citisem prima ediție a cărții sale Pitoresc și melancolie” (București, Editura Univers, 1980) reeditată și după 1990. 
Pe de altă parte, pe Victor Săhleanu și Andrei Pleșu i-am reținut în mod special deoarece i-am auzit spunând că au venit acolo pentru „a scapă de stres”, de stresul acelor vremuri. În ceea ce mă privește, mi s-a părut o mare naivitate să crezi că tehnicile de relaxare gen „Meditația Transcendentală” te pot elibera de presiunea regimului comunist.

         
                                                                                Sergiu SIMION
         
        [4] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/meditatia-transcendentala-afacere-de-partid
        [5] Victor Sahleanu, Ion Popescu-Sibiu - Introducere critica in psihanaliza , Editura Dacia, 1972
        [6] http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/spcreier/docs/cuvberia.htm