Gheorghe Grigurcu - Poezii
Dumitru Rusan - Proză. Să nu te întorci pe același drum


        Un soi de viață
         
        Prin integritatea lucrurilor treci
        fără s-o vatămi
        cum un sunet de pendul prin ureche
         
        treci caritabil prin propriul tău trup
        fără să-i faci nici un rău
        cum un gînd prin altul
         
        și te oprești dincolo de gîfîitoarea materie
        nu știi încotro s-o iei.
         
        Hivernală
         
        Frigul pe suprafața lucrurilor din jur
        tremurat cum un scris de mînă.
         
         
        Inventar
         
        O pîine frămîntată din pămînt
        un ochi spart cum un pahar
        struna ruptă-a chitarei își strînge ghearele
        un os neîndemînatic înmugurit pe cîmp
        insectarul e plin de aripi de ploi uscate
        abisul se tîrăște pe pielea tinerei fete cum un vierme
        un motor înalță psalmi zgomotoși.
         
         
        Proverbul
         
        Scoți proverbul din teacă
        aidoma unui pumnal
        proverbul care nu spintecă
        ci-nțeapă
        care nu-nțeapă ci mîngîie
        care nu mîngîie
        ci doar privește-n gol
        ca un om între două vîrste.
         
         
        În fața unei ape
         
        Ay glumele apei
        de care nu rîde nimeni.
        Siderală
         
        Deliranta caligrafie
        a stelei căzătoare
        pe firmament
        asemănătoare semnăturii
        lui Napoleon.
         
         
        Secvență
         
        Corbii țipînd pe ulița aspră
        a unui cer de noiembrie
         
        corbii țipînd cu vocile unor instalatori
        ieșind beți din bar.
         
         
        Imaginație
         
        Să ne imaginăm că după ce-a scris
        celebrul său vers
        „Trăiam singur într-un popor de morți”
        Umberto Saba ar fi venit
        să locuiască-n Amarul Tîrg
         
        să ne imaginăm că i-ar fi înviat
        pe toți cei din jur
        pentru-a putea muri împăcat el însuși.
         
         
        Asocieri
         
        Asemenea unei flori veștede
        e-o albină moartă
        asemenea unei sălcii tăiate
        e-o pisică moartă
        asemenea unui cîmp uscat
        e-un cîine mort
         
        caritabilă moartea adună
        înfățișările lumii
        pe care nesăbuința dragostei
        le-a împrăștiat.
         
         
         
        Oboseală
         
        Nu din lucruri purcede oboseala ta
        ci din imaginea lor
        pe care-o poți schimba dacă ești înțelept
        ca pe-o pereche de mănuși
        ca pe-o pereche de ghete
         
        dar cine e cu adevărat înțelept?
         
         
        Lumini
         
        Atîtea lumini care cad peste Forme
        fără a le crea
        lumini mai goale chiar decît Formele
        dar atît de jucăușe
        încît pare că pe tabla udă a acoperișului
        casei de peste drum
        o zi foarte veche
        se naște din nou.
         
         
        Imagini
         
        A ars o mare și-a rămas fumul ei
         
        o carte stă cu gura deschisă
         
        aripa fluturelui s-a ascuțit cum un brici.
         
         
        La Jiu
         
        Jiul mormînt plutitor
        al bietelor animale iubite
        pe care le-am pogorît într-însul
        învelite cu grijă
        în ziare și pungi de plastic
        pe care le-am plîns
        cu lacrimile lui negre
        carbonifere.
         
         
         
         
        Criticul
         
        Un  critic fără poezie
        un chip cu un ochi scos
        cum autoportretul lui Victor Brauner.
         
         
        Stradală
         
        Nebunul Tîrgului m-a prins de braț
        și mi-a spus: „dacă treci cu mine calea ferată
        ploaia va deveni proprietatea ta
        dacă mă vei asculta vei fi aplaudat
        aidoma unei crengi
        dacă mă vei urma vei avea autoritatea
        gresiei în mîna moale-a fulgerului”.
         
         
        Vesperală
         
        Răbdarea ți-e pe sfîrșite
        și-ascunse oasele
        cum cărțile în bibliotecă.
         
         
        Stradală
         
        O față încordată cum o umbrelă deschisă
        un trup gol cum o ploaie.
         
         
        Lumina
         
        Nu e totul pierdut. Lumina
        desenează două femei pe balcon
        un copil o umbrelă deschisă
        un cîine cu urechile mari
        apoi intră-n casă coboară
        neauzită pe scări
        iese pe ușă și-o vezi din nou
        afară țipînd tăcută
        asemenea unei rufe ude.
         
         
         
         
        Explicație
         
        De la tine însuți pornești
        nu de la o explicație
         
        ca și cum tu însuți ai fi o explicație
         
        un plic ușor de desfăcut
        din care s-ar scurge puțină salivă roșie
         
        un lăstar ușor de tăiat
        sub care se odihnește un tăiș de secure
        albastru ca marea
         
        pînă mîine.
         
         
        Matinală
         
        Un astru șuierător cum un șarpe
        un vuiet de-arginturi necoapte pubere
        cum o apă mototolită
        sau o oglindă-njunghiată din care
        se scurge tot sîngele său străveziu
        care moare odată cu tine.
         
         
        Așteptare
         
        Și va veni Marea Taină
        și dus vei fi
        din tine însuți în Lume
        ori atît de prezent
        încît Lumea va dispărea.
         
         
        Erotică
         
        Dincolo de-acest cer incorporal
        un cer de carne roză fragedă
        și-un astru de parfum.
         
         
         
         
        Dramă
         
        Cînd Visul vine din urmă
        și-ți strigă precum un arhanghel justițiar:
        „dă-te la o parte nemernicule!
        unde e fata pe care ai iubit-o
        și-ai părăsit-o?”
         
        tu nu poți face nici o mișcare
        căci tu însuți ești visul.
         
         
        Supoziție
         
        Dacă orice copilărie
        e un Întreg părăsit
        orice Întreg nu e oare
        o copilărie care te-așteaptă?
         

                        Gheorghe GRIGURCU




Proză

                Să nu te întorci pe același drum

         
                    Când ieși din biserică, ținându-se de stâlpul care străjuia intrarea –  erau doi stâlpi care încadrau ușa pe care se băga mortul și de la care porneau scările – una două, trei patru cinci – și de la a treia scară simți că-l lasă puterile – guta futu-i mama ei de gută! – deși mâncase carne. Simți că laba piciorului îi alunecă pe a patra treaptă și făcu un efort cu celălalt picior și atinse și ultima scară. De acolo porneau dalele care mergeau până la asfalt. „Procesia” – asta auzise, că lunga coloană care însoțea mortul, pe draga lui Marie, se numea „procesie”: doi popi înaintea dricului, care era înconjurat de heruvimi și serafimi, cei care să poarte sicriul, iar în față coșul cu pomeni, paosul și coroanele. Se puse și el în spatele mașinii care ducea mortul, și mașina mergea, foarte repede, și grăbi pasul, nu se mai făceau „stațiile”,  când mortul se oprea și se opreau și popii, citind din cărțile lor și-și aminti de înmormântarea tatei, simți că este împins să grăbească pasul, că se mărise distanța dintre el și dric. I se părea că nu mai putea să meargă, că ar fi trebuit să alerge și revăzu carul cu boi în curtea casei, acoperit cu un covor și iarăși fu împins și porni mai repede, aproape fugind, dar picioarele nu-l ascultau și simți nevoia să se sprijine de ceva. Văzu mâna unei vere care, văzându-l că a rămas în urmă, a venit să-l ducă înainte…
        – Mai poți?
        – Mai pot …
        Atunci văzu înmormântarea tatei, cu boii pășind cu calm, având un colac pus între coarne și cu stăpânul boilor, cu un ștergar în jurul pieptului, ca și cei șase care trebuiau să poarte năsălia și care aveau, și ei, ștergarele puse în jurul pieptului… și patru heruvimi duși de patru oameni, care aveau, și ei, ștergare în jurul pieptului, un sfeșnic care era dus de un om care avea un ștergar în jurul pieptului… Își aduse aminte că ștergarele pentru înmormântarea tatălui fuseseră date de la mătușa Rozalia și sora tatei, tanti Ștefania, căci țese ea ștergarele Rozaliei, că era mai tânără iar tata murise tânăr, și nu apucase să se pregătească de moarte. Și iar rămăsese în urmă.
        – Vrei să-ți aduc o mașină?
        – Nu, merg singur, și simți că amândouă brațele îi erau încercuite. De la subțiori fu luat pe sus și
dus în spatele dricului, dar mașina mergea foarte repede și ar fi vrut să pună mâna pe mașină, pe dric…
        Își aduse aminte că sora mai mică a tatei, cea care își oferise țeserea ștergarelor Rozaliei, Ștefania, îi mai spusese ceva, nu doar lui, ci la toată familia care  stătuse în ultima noapte de priveghi, dar nu putea să-și aducă aminte.
        Trecuseră de pe strada principală pe o uliță, mai era un kilometru până la cimitir și-și aduse aminte cum se făceau „stațiile”. Boii se opreau din mers, o văduvă săracă punea „podul” – o bucată de pânză împăturită, de mărimea unui cearșaf sub car, popa începea să citească la rudele mortului, pe care era pus patrafirul. Dădea cu agheazmă și popa era înaintea carului, care pornea dus de funia legată de coarnele boilor de stăpânul animalelor. După trecere, femeia își ridica „podul” și se pregătea de următoarea „stație”.
        Simțea că nu mai poate să meargă și se lăsă dus de subțiori și întoarse capul și, la stânga și la
dreapta, se găseau un văr și un nepot care îl purtau în spatele mortului. Se dezmetici și începu să facă pași îndesați, se desprinse din legănarea aceasta pe care o aduseră cei care îl purtaseră – vărul și nepotul. Trecuse de barieră și mai erau două sute de metri de unde începea gardul cimitirului. Bunicii erau la intrare și își cumpăraseră morminte pentru ei, dar cum tata murise tânăr, locul bunicilor îl luase el, iar mașina cu dric în care era sicriul Mariei acceleră și aproape toată înmormântarea alergă ca să țină pasul. El făcu trei pași în fugă, se desprinse de nepot și de vărul lui și puse mâna pe mașină. Văzu intrarea la cimitir. Se opriră. Atunci își aminti, iarăși, de carul cu boi. Cei șase care purtau năsălia fuseseră la marginea carului, doi se urcară în car, iar patru rămăseseră jos ca să ia sicriul. Odată pus pe năsălie,  s-a produs ultima „stație”. Femeia a pus „podul” sub năsălie, popa a început să citească cu patrafirul pe rudele mortului –  eu nu eram cu rudele mortului – stăteam lângă cruce și m-am tras lângă car. Cei care purtau năsălia au pornit spre mormânt, femeia și-a luat „podul” și eu am rămas sub covorul care acoperea carul – aveam nouă ani. Alaiul de înmormântare a urmat năsălia și eu am rămas cu carul și cu boii în drum. Stăpânul boilor a luat colacii din coarnele boilor, i-a învelit în ștergarul pe care îl avea pus în jurul pieptului, a împăturit covorul și l-a pus în car…
        Nu m-am putut apropia de sicriul Mariei, popa își făcea slujba,  a sfințit mormântul, a dat cu agheazmă, a turnat vin și a pus o lopată de pământ peste sicriul ei. A pus și o mână de pământ peste sicriul Mariei și eu mi-am adus aminte ce ne spusese Ștefania în noaptea de priveghi:
        – Să nu te întorci pe același drum.
        Popa ne invită la slujba de pomenire care avea loc la sala de praznice și eu mă gândeam să nu mă întorc pe același drum: să o iau pe la căucie, drumul era ca o uliță de țară și până la cimitir fusese asfalt. Ar fi trebuit să trec pe lângă casa lui Radu, să trec podul de la Valea Seacă, altă barieră, și pe urmă să cotesc la dreapta, ca să o iau spre casă.  Nu era departe, dar de ce spusese sora mai mică a tatei „să nu te întorci pe același drum”?
         
                                                                              Dumitru RUSAN