Daniel Marian - Vârste şi anotimpuri
Delia Muntean - Îmblânzitoarea de vânt
Magdan Ursache - Sub ochii lor
Menuţ Maximinian - Despre poduri şi mama-pasăre
Valeria Manta Tăicuțu - Partituri și paradoxuri de plastic



                                Vârste şi anotimpuri

       Depănând din fusuri de timp firul unor parcurgeri fireşti, cu desfăşurare de sentimente în cupluri de forţe pe alocuri subtile sau cel mai adesea de-a dreptul răspicate, Indira Spătaru ne scufundă în vâltoarea poeziei cu „năvod peste trup” (Ed. ROCART, 2021). Prin delegări perspicace ale vastului potenţial al fiinţei în echivalarea sa de arsenal întru diversitatea percepţiilor, cu peripluri împlinite în deveniri inedite, se ţese o lume aparte, capabilă deopotrivă de senin şi de înnorare, spre ideea instituirii permanenţei senzaţiilor care contează.
       Astfel se întâmplă că „Această partidă nu se va termina niciodată/ tu muţi o piesă/ eu mut o piesă/ gândim cu bărbile în pumni/ glisăm.// Auzi?/ aş putea muta din loc munţii/ când sufli vânt de octombrie în timpanele mele/ atât de serios, de pare că rezolvi exerciţii la algebră.// Ai grijă la regină!// Mă auzi?/ Aş putea sculpta marea/ pilota trupul tău/ ca un Boeing 777./ Linişte acolo!/ Faceţi linişte în sală, tovarăşi!” (O partidă de şah). Este atins astfel pragul de sus: „Am avut o vârstă/ o vârstă a nebuniei/ a spargerii vieţii/ în mii de morţi plauzibile./ Am avut o vârstă/ a contemplaţiei/ urmelor de urs ale tatălui,/ diafane, ale mamei./ Am avut o vârstă/ pe care nu o voi mai repeta,/ straşnică vârstă,/ a tuturor posibilităţilor/ aş dori să o pot prinde de mână,/ să o privesc pe un ecran, perpetuu,/ vârsta aceea ingrată,/ nemuritoare în esenţa sa! (Album). Într-o desfăşurare care nu are nevoie de metrică, ci doar de imaginarea acesteia ţinând de desfacerea cu amănuntul a misterelor, în perspectiva profunzimilor, se desfăşoară experienţa amplă, ca argument şi chiar justificare a trăirilor exponenţiale... „Câteodată îmi vine să urlu/ ori veşnic să tac/ să rămân surprinsă în ramă de drac/ de vicleşugul vieţii./ Fantomă din alt veac/ secole la rând/ voi colinda literatura!/ Câteodată îmi vine să zbier/ cu voce de ţap/ alteori pluteşte peste copleşitoarele suferinţe umane/ sufletul meu exacerbat!/ Câteodată nerozia/ mă face să râd/ alteori nebunia/ mă surprinde acid/ port în mine ceva/ ca Van Gogh/ lan neaplecat/ de combine./ Câteodată îmi vine să zac/ societatea o iau ca pe-o soră, pe după umeri/ să ajuţi/ nu poţi/ cu toată averea păgână.” (Câteodată).
       Nivelul introspecţiei este unul rafinat, ornat cu năzuinţe decise şi precise, în aceeaşi notă picturală: „ Aş alerga/ fâşii verzi/ lanuri de grâu/ păduri/ sloiuri de gheaţă/ aş alerga încontinuu/ înspre tine/ spre chipul tău hirsut/ aş alerga o veşnicie/ inspiră/ expiră/ perpetuum mobile/ aş alerga şi sub pământ/ aş alerga pe nori/ doza mea de oxigen/ fotografia ta!// Aş alerga de la începutul Terrei/ pentru un salt în tine,/ psalm în oceanul primordial/ din acest secol dus cu pluta Meduzei/ te-aş pălmui în glumă/ să prind reacţia creştină în amor/ te-aş converti la Lumină!// Transpiraţia este/ Respiraţia este/ la telefon când strigi – Haide!!!” (Sâmbăta începe cu sport).
       Astfel ne aflăm şi noi într-o cursă lirică de anvergură, alături de Indira Spătaru, incontestabilă poetă a acestor vremuri făcute deopotrivă pentru meditaţie şi mai ales şi încă permanent pentru fugă!
       
       Şirul proximităţilor laice şi profane
       
       Lumea în întregul ei nu e chiar atât de mare încât să nu poată fi cuprinsă într-un cer(c), chiar şi un arc de cer(c) poate fi de ajuns. Totul e să ai o fereastră potrivită, pentru ca lumea să se îndoaie atunci când nu se scufundă, să se aşeze într-o (fără de)lege cât mai minunată. Atunci poţi şti că ai lumea ta, nu doar din priviri, ci din toate simţurile.
       Mircea Teculescu este un poet care „vede” plenar, „moftul” acesta cu altceva fiindu-i apanajul necesar în efectul de biodiversivitate, în măsura în care acceptăm că împreună cu întregul minţii noastre ne place să petrecem existenţa cât mai către ineditul din vârful clipei, oarecum cameleonic.
       Poate că într-adevăr „fiecare vede altceva”, (Ed. Rafet, 2017), de altfel era şi titlul unui film, evident de suspans, în care de asemenea se trăieşte şi se mai şi moare pe mai multe frecvenţe ale aceluiaşi ghem de intrigi înşirate în intersecţiile destinului tulbure, năstruşnic. Ne situăm aşadar într-un areal efervescent, unde larg posibilul este expresia de ordine, pornind de la fără teamă la fără capăt. Iată, de pildă, cum trebuie să arate „Întâlnirea”, astfel încât orice eventuală altă metodă să pară timidă iluzie: „trupul tău iese grăbit/ dintr-o oglindă/ şi pleacă pe străzile gri,/ o punte de ceaţă trece uşor,/ tânăr şi viu este;/ nimic altceva în jurul lui/ decât spatele oamenilor/ ce aleargă undeva,/ nimic altceva cu tine/ decât surâsul;/ câţiva limacşi/ unduie spre un loc/ doar de ei ştiut,/ cerul,/ bântuit de zgomotul ciorilor,/ se clatină puţin;// este o dimineaţă sticloasă,/ toţi par nişte psihopaţi,/ venele hainelor tale/ sunt atât de evidente,/ farurile se chinuie/ să orbească alte faruri/ în timp ce mici lumânări albe/ urcă spre cer;/ tu îţi continui însă decisă mersul,/ eşti o teribilă maşină de război,/ ajungi la lucru,/ începe imediat să miroasă/ a piele arsă,/ papiloamele mele virale/ n-au nicio şansă// cu tine;”. Lesne ne putem da seama cum se întâmplă renunţarea la colţuri şi în general la rectiliniu şi se trece pe geometria lui Lobacevski, mult mai comodă şi, de ce nu, poate chiar mult mai credibilă. Extrem de interesant modul în care construcţiile respiră, într-atât de vii fiind încât nu au cum să se termine într-un orizont predictibil. Avem drept exemplu acest poem izbucnit parcă dintr-o vână de leu: „trupul le era/ timp dat de Dumnezeu,//nimeni nu avea voie să plece/ din nimeni,/ aceasta era regula jocului;// cu mâini de pământ/ scriau despre/ întunericul şi lumina/ ce îi locuia;// iar umbrele curgeau/ pe formele din jur,/ apoi intrau în ei:/ şi căpătau viaţă,/ şi căpătau moarte” (De la unu la cinci).
       Întreaga carte se situează sub incidenţa unui spectacol de imagine şi sunet, însă explozia rămâne cea din incipienţa demersului liric, face poetul ce foarte bine face, astfel încât într-adevăr „Fiecare vede altceva”: „ea culegea,/ unul câte unul,/ semne aflate pe coli de hârtie;/ era o vară calmă şi lucidă,/ blazoane nobiliare/ păreau că străjuiau geamurile/ prin care discret lumea se privea;// ea îşi apropia/ fotografia lui şi o netezea/ cu acurateţe şi pasiune,/ ca s-o cureţe de timp;/ c-o privire spartă o admira,/ bâjbâind după tandreţe încet înlăuntrul ei trecea;// nevrednice cuvinte abia/ că pluteau pe aici,/ recompuse din semnele/ de pe acele scrisori;/ senzaţia pe care o numea viaţă/ era din ce în ce mai puternică,/ el din ea se ivea”
       Ştiind să facă şi să întreţină atmosfera în poezia sa, Mircea Teculescu e un fin şi atent maestru ceremonial, fie că e vorba de subtil sau răspicat, dar permanent decis în gesturi, cu idee, cu imagine, cu ceea ce trebuie.
       
       Anotimpuri care întârzie sau vin prea devreme
       
       Universul imediat poate fi perceput ca o mângâiere pe obraz sau ca o scrijelire pe umăr, respiraţia lui poate fi moale sau aspră, iar de aici adieri sau furtuni. Verde crud sau cenuşiu războinic, lumina zilei sau incert opaiţ. Anotimpuri nărăvaşe împresoară şi stabilesc propria ordine a minţii şi a simţurilor. Se instituie acea punctuaţie dedicată pentru desăvârşirea unei imagini cât mai aproape de realitate dar şi de dorinţă... „M-am privit azi din nou. În oglindă. Cu multă atenţie. Insistent, critic, subiectiv, femeieşte./ Mi-am observat ochii, sprâncenele, bărbia, gura... Şi-am insistat spre frunte. Acolo unde s-au cuibărit poteci agăţate în punţi de puncte sau de virgule?!.../ Mi s-au imprimat urme de paşi sub ochi, două semne de întrebare în colţurile gurii şi-un stol de mirări peste irişi!...” (Călătorie sprîncenată).
       Lucia Bibarţ („Şuviţe şi irişi”, Ed. Noul Scrib, 2013) debutează literar cu o descriptivitate înţesată de sensuri pentru toate capacităţile senzitive, axată fiind pe alternanţa maximă, aceea dintre contrarii. „Şuviţe şi irişi” porneşte de la un ocol dat fiinţei, trece prin volbura anotimpurilor şi ajunge la fazele existenţiale naturale şi atent periate, ca prin fazele lunii urmărite profesionist prin lentile potrivite. De remarcat, printr-o fină complicitate, dintre eu şi alt eu, desfăşurarea de emoţii : „Hai, să fugim!/ Ca şi pădurea ne-am întomnat/ Auzi cum cheamă?!/ Mirosul ei de frunză arsă/ E mai sălbatic decât vinul/ Şi vreau să-l sorb./ Vreau să mă ningă ruginiu/ Pe buze, pe piept şi pe braţe,/ Iar tu s-aprinzi devoratoare focuri./ Spui că miros a fum, a frunză arsă/ Şi-a toamnă - agonizând în plete,/ Şi-a must aromat cerul gurii./ A toamnă miros cu cruzime,/ Iar pielea ta miroase-a mine.” („Dionisiacă”). Sensibilitatea ţese simplu şi elegant, de asemenea într-o formulă de pastel: „E ianuarie/ şi-mi cad pe ochi/ stropii mărunţi şi fini/ de ploaie,/ pisicile stau trei cuminţi/ la cald/ pe un capac./ În copacii tunşi/ aproape chilug/ vrăbiile – fidelele –/ petrec./ Zâmbesc./ Cu ele e vară mereu!” „Peisaj sentimental”. Elegiac la modul (aproape) imperativ, se cere „Dezlegare” de la nelinişte: „Îndură-te Martie.../ Dezleagă-mă pe mine/ cea care de câteva zile sunt,/ de mine cea dintotdeauna./ Mă apasă, Martie, greutatea frunții./ M-am otrăvit de gustul zilelor tale./ Dezleagă-mă, dezleagă-mă/ în ploaia cu stropii galbeni./ În ploaia de aur.” Fină, subtilă, fără a neglija o doză de graţie dincolo de înţelegerea implicită acordată unui tu anume: „Întucât tu eşti prea preocupat/ cu propria-ţi desăvârşire,/ mie... nu mi-a mai rămas/ altceva mai bun de făcut/ decât să-mi cumpăr poante,/ să exersez şoapta/ şi să mă strecor prin gaura cheii/ la tine./ Din când în când,/ să te mai şterg de praf./ Rar şi uşor:/ să nu-ntrerup procesul!” („Statornicie”)
       Recunoaştere a momentelor dificile când cuvintele care ţin de cald se transformă în motive contondente, un fel izbire de bolţi şi de adâncuri, într-o (a)simetrie a percepţiei: „Cuvintele”: „Cuvintele cădeau/ grele şi rare/ între noi./ Ca bolovanii/ cădeau cuvintele./ Ne ascundeam de ele/ în hăurile adânci din noi,/ ca să nu ne strivească./ Rare şi grele cădeau/ Cuvintele.”
       Trecând peste efortul începutului, putem intui că realizările Luciei Bibarţ îşi vor găsi merituoase decantări ulterioare, mergând pe forme concentrate, pe măsura familiarizării cu beneficiile dar şi cu metehnele scrisului; succes!
       
       Înavuţirea memoriei
       În fiecare mâine va mai fi o primăvară, pare a spune povestitorul (Puiu Răducan – „Trepiedul de aur”, Ed. Mircea cel Bătrân, 2018), aducând la rampă croiuri noi pentru nostalgică lâna de a(b)ur a trecutului, astfel încât acesta să umble ţanţoş, la gala decernării premiilor vieţii, cu cununile de lauri dar şi de spini, după cum bate vântul, dinspre pierdere sau nemurire...
       Puiu Răducan cel autobiografic, vine mândru de acasă din obârşiile Vâlcei, despre care rosteşte: „Sunt lutul lor frământat.”; „Pe când eu privesc în urmă tăcut, în palmele Domnului încă se frământă... un lut.” Trei puncte de sprijin esenţiale îi asigură stabilitatea şi echilibrul, are şansa nativă şi filtrată în timp, a „Trepiedului de aur”. A-ţi numi cei mai frumoşi ani „sfânta-mi copilărie”, presupune mulţumire de sine cât şi mulţumire providenţei care te-a adus şi crescut pe această lume, cu larga-i îmbrăţişare alături celei părinteşti.
       Nedisimulată emoţie parcurge de la un cap la altul, această amplă istorisire despre partea deplin luminată a vieţii, despre surâsul acesteia: „La un moment dat mi-am zis: Doamne, ce fac? Mă vede lumea din stradă ori de peste râu. Sigur se vede că plâng.”
       Pasajele ce rezonează liric, aproape involuntar, sunt frecvente. Astfel: „Printre găurile opincilor din piele de porc mi-am strecurat pe furiș copilăria în crengile dudului, în mireasma florii de salcâm de la salcâmul aplecat din Sudos și în inima de bărbat a câinelui Ursei.”
       Într-un mod interesant, zorii vieţii sunt identificaţi cu Dudul, acesta fiind şi primul element de sprijin. Pentru ca, într-un fel de imponderabilitate a duhului şi minţii, întreaga existenţă să se bazeze pe doi copaci şi un câine, toate suflete de seamă, de importanţă crucială.
       Există şi o secţiune lirică de-adevăratelea, pe care o bănuiam dintru început, într-un stil baladesc, şi căreia îi redăm aici doar prima strofă: „Cu noaptea-n cap, umbra mi-a luat-o’nainte./
       Eram acolo…în patul în care m-am născut./ A ieșit în tindă, apoi a-ntins-o-n dudul,/ Ce sta în fața casei proțăpit.(...)” (Umbra).
       Se regăseşte, în desfăşurarea cărţii, un lung şir al întâmplărilor din copilărie, într-un tangaj de năstruşnicii şi voie bună. Episodul cu porumbei este, poate, cel mai plin de sensibilitate, fiind de asemenea şi încărcat simbolistic deoarece, nu-i aşa, şi gândul zboară, şi timpul zboară, în cercuri tot mai largi, tot mai departe, din zbaterea lor senină în urmă rămânând ceva puf şi pene, destul cât să se ştie de unde au plecat...
       „Timpul, ucigașul pe care-l plătim a fugit peste 60 de ani și nu mai rețin ce am făcut cu acei porumbei.
       Of, timpule, timp!
       Of, frumoasă copilărie!”.
       Cu personajele casei şi vecinătăţile lor, toate spirite blajine, atmosfera nu poate fi decât una de calm provincial. Înnorările sunt trecătoare, au farmecul lor de contrast. Te poţi pierde liniştit în acest areal aproape hipnotic, la un categoric şi permanent grad de confort.
       O minunată prefaţă vine în întâmpinarea cărţii, din partea poetului leton Leons Briedis, la rândul său un spirit extrem de fin, de cultivat, şi care în final de text exclamă magistral: „Cei predestinaţi copilăriei te salută!”
       Se impune concluzia firească, printr-o frază memorabilă: „Domnul mi-a luat din șirul zilelor pe cea de ieri și mi-a dus-o în copilărie.”, aceasta fiind ’ziua cea mai lungă’, a acestui mănunchi de trăiri evocatoare.
                                                                      Daniel MARIAN





                            În acorduri de Baladă

       Pe tărâmul imaginar al Georgetei Minodora Resteman (n. 24 august 1960, loc. Săcuieu, jud. Cluj), fac casă bună toate anotimpurile: ale firii, ale omului. Aici, nimic nu se (pe)trece neînsoțit de cortegii florale (căci poeta adună laolaltă: maci, narcise, crini, dalii, iriși, lăcrămioare, busuioc, iasomie, sânziene, mușcate, magnolii, ghiocei, brândușe, tuberoze, panseluțe, nalbe, frezii, cicoare, trifoi, nu-mă-uita, lotus, păpădii, orhidee, mătrăgună, nuferi, trandafiri, dar și flori de tei, de portocal, de cais, de măr, de gutui, de salcâm, de mălin... și lista poate continua) ori fără a fi binecuvântat de parfumuri anume, alese din drogheria proprie: florile de tei aduc pe aleile urbei adieri de vers eminescian; din tuberoze se aruncă-n văzduh țipete aromate (Topim zăpezi), „gândul arde un trecut pe ruguri/ Aprinse cu parfum ritual” (Ne țin în brațe toamnele), dimineața „amiroase-a nea”, buzele „vor aromi a strugur” (Când curcubeiele vor scrie amurguri), literele emană esențe de mere coapte (Crez), fata – cu părul mirosind a castane coapte – recită stihuri „aburind/ a iarbă răscolită de maci” (Nu rătăcisem de mult), în asfințitul ființei lumina se pogoară „pe-un fir aromitor de busuioc” (Nu mă-mbăta cu visuri, toamnă). Brațe de flori și felurite miresme dantelează reverențios înseși invocațiile adresate divinului: „Dă-mi, Doamne, tot duminică-n condei,/ Cu gândul tras prin floare de salcâm,/ În umblet de cicoare pașii mei/ Să taie drum de crini pe caldarâm.// Sădește-mi, Tată, liniștea-n priviri,/ Mă iscălește cu nu-mă-uita/ Ca ochii să nu-mi fie rătăciri,/ Să vadă calea spre Iubirea Ta.// Dă-mi bunătate și blândețe-n grai,/ Lumina Ta să fie templul meu;/ Mai dă-mi osânda florilor de mai/ Și versul să miroasă-a Dumnezeu.// Dă-mi, Doamne, lacrimi de mărgăritar/ Să spăl cu ele tot ce-a mai rămas/ Din lutul cel cu urme de amar/ Și fă din iriși sufletului vas.// M-ajută, Doamne, dragoste să fiu,/ Vioară din parfume dulci, de tei,/ Cântând iubirea pentru tot ce-i viu/ Să-mi fie tot duminică-n condei!” (Dă-mi, Doamne, tot duminică-n condei).
       Sunt flori și esențe – mai pregnante ori mai delicate – care acompaniază lectorul și prin paginile recentului volum scos de autoare – Cum strigă bruma (Editura Pleiade, Satu Mare, 2021). Prefața, cu titlul Poezia iubirii generalizate, îi aparține lui Tudorel Urian, iar textul de pe coperta a patra e semnat de Radu Ulmeanu. Este vorba despre o antologie ce cuprinde poeme publicate vreme de un deceniu, selectate din volumele: Descătușări (2011), Rătăcite anotimpuri (2012), Nerătăcitele rostiri (2015), Altarele miresmelor târzii (2016), Eu, pietrele și Dumnezeu (2017) și Amurgul curcubeielor de ceară (2018). Florilegiul se încheie cu un grupaj de Poezii inedite, scrise în ultimii trei ani.
       Un lucru e limpede: starea de poezie a Georgetei Minodora Resteman se naște ea însăși din balsam floral (Am așteptat de-a înflorit mălinul), din muguri ce stau să plesnească în vânzoleala grădinii („Un zumzet sălbatic e tot universul/ Trăire de floare încet mă pătrunde/ Deschid călimara s-alunece versul/ Plutind în albastre și tainice unde” – Renaștere). Drogul vegetal stimulează desprinderea de teluric, anesteziind dureri și stârnind doruri (Mă rătăcesc prin flori de liliac, Dor de primăvară). Generează chestionări privind condiția femeii creatoare de poezie („drumul meu se scrie/ Cu litere ca roadele-n livadă/ Doar florile au ochi ca să mă vadă/ Scriind cu mâna lor de poezie.// Nu mi-am uitat izvorul de țărână,/ Nici lacrima născută-n curcubeie!/ Cui, oare, Domnu-a vrut ca să mă deie/ Când mi-a crescut condei de flori în mână?” – Condei de flori) și înlesnesc – ori ambiguizează sporit – comunicarea ideii ori a sentimentelor („Te mint când tac, te mint și când vorbesc/ Și când respir te mint, când zic ades’/ Că te-am uitat, că nu te mai iubesc/ Te mint în stihuri pline de-nțeles/ În care ne-nțelesuri strâng și țes” – Te mint).
       Contribuie la acestea o serie de acțiuni din câmpul semantic al grădinii/ al naturii (a răsări, a înflori, a înmuguri, a îngălbeni, a se coace, a se scutura, a îngheța, a rodi, a putrezi etc.), așezate, mai de fiecare dată, în relație nemijlocită cu etape și cu evenimente ale destinului auctorial: „Nu eu am spulberat nisipurile –/ un nor pământiu/ se-nfășurase în faldurile azurului/ și sevele țâșneau dintr-un pumn de țărână/ prefirându-se pe trupul pietrei/ voind cu orice preț să-i înmugurească/ durerile pe-un colț de pagină îngălbenită” (Nu eu).
       Observăm, de asemenea, reiterarea – îndeosebi în structuri în a căror componență se regăsește crinul – a ideii de răstignire („și-n tine înflorește-n taină/ un crin cu brațe desfăcute” – De spui vreodată „te iubesc”), sugestie transferată uneori altor contexte, așa cum se întâmplă, de pildă, în piesa cu inflexiuni labișiene Un pescăruș pribeag rănit pe mal („Pe-un țărm uitat, cu urme de păcat,/ Se-oprește marea-n creasta unui val/ Când țipă surd, în noapte-ncătușat,/ Un pescăruș pribeag, rănit pe mal...// Cu-aripa frântă geme de durere/ Cerșind smerit luminii îndurarea/ Căci răstignindu-și strigătu-n tăcere/ În zorii palizi cruce-i va fi marea”), însă – e cert – conotațiile vizează, iarăși, condiția umană („Mă-mbată miresme sub cer de opal/ Și-un gând răstignit de tăcere/ Când lacrima florii de portocal/ Mă umple de-a Ta mângâiere” – Lacrima florii de portocal), soarta trăitorului pe „tăpșanul de vise și plângeri” (Chemare târzie).
       Activitatea scripturală are, pentru Georgeta Minodora Resteman, menirea de a reface echilibrul ființei („Și tare-s fericită atunci când scriu”), de a-i oferi încredere în sine, de-a o înălța spiritual (Lumina din cuvânt). O învață să-și fie sieși bun tovarăș în clipe de cumpănă, să-și găsească în ea însăși resurse de primenire (Zidind cuvinte). Scrisul devine astfel destin, se metamorfozează în alfa și omega: „E timp de-nflorire, e timp ce nu doare,/ Cu îngerii mei legământ am făcut/ Cuvântul să-mi fie sfârșit și-nceput/ Când liniștea-mi țese veșminte de floare” (Îngerii mei). În felul acesta, chemarea țărânei pare mai puțin obsedantă, permițând cărnii să dialogheze mai dezinvolt cu veșnicia: „De-atâtea ori prin versuri pribegesc/ Și-mi cântă lutu-n murmure de visuri” (Singura podoabă).
       Avem de-a face, în egală măsură, cu o filozofie existențială de sorginte montană (formulată uneori insistent, parcă autopersuasiv), care nu acceptă lesne eșecul, încovoierea, care pledează pentru principii morale sănătoase (Am așteptat de-a înflorit mălinul) și pentru păstrarea nepervertită a valorilor tradiționale. Ea își pune amprenta implicit asupra atitudinii față de módele poetice: autoarea nu se lasă ispitită de incomprehensibile îndrăzneli stilistice ori prozodice, preferând să comunice și să se comunice nesofisticat, așa cum simte. Iată, de pildă, un mod de a exprima naturalețea trăirii în universul rural: „Mi-e dor […]/ […] de-o coajă de pâine// Coaptă pe vatră, în spuza fierbinte/ Pe-o frunză de varză sfârâind pe tăciuni” (Mi-e dor de o țară). Aceasta nu echivalează însă cu rostirea simplistă. Dimpotrivă, poeta izbutește să confecționeze din materiale aflate la îndemână stihuri de o rară frumusețe: „Suntem un pumn de colb sfințit de ploi/ Ne stingem și renaștem din țărână,/ Reinventăm tăcerile din noi/ Când curcubeiele ne țin de mână.// Suntem firave urme de mirări/ Ce-au rătăcit ades’, odinioară,/ Viori de vânt pe umeri de-ntrebări/ Ascunse-n curcubeiele de ceară” (Amurgul curcubeielor de ceară); sau: „Pe pat de ghiocei zâmbește-amurgul,/ Magnolii despletite-ngheață-n cupe./ Se-ascunde-n umbra serii demiurgul/ Din carnea zării franjuri noaptea rupe” (Un pumn de vise a mai rămas din noi); sau: „Se spovedesc tăcerile-n stamine” (E primăvară-m muguri și-n cuvânt), „Și sufletele-s moarte sub tropote de murg” (Un semn de întrebare), „Când sfeșnice de crini ne-or însoți,/ Vom trece teferi iarăși prin vâltoare. Vâltoarea caldă-a verbului a fi” (Dac-ai să vii).
       Poeziile Georgetei Minodora Resteman ascund, cu toată cumințenia dezvăluirii, tensiuni ce răscolesc fără-de-tihnă profunzimile ființei, neliniști și obsesii ce își găsesc compensații în reîntâlnirea (măcar imaginară) cu toposul copilăriei, cu spațiul „primenit de roua munților” (Mi-e dor de-un colț de țară liniștit), unde i-au rămas pentru totdeauna rădăcinile. Textele îndatorate ambianței domestice din vremi apuse reiterează unele dimensiuni ale clasicismului, cu împrumuturi pe alocuri din lirica lui Alecsandri: „În casa din munți cu albe perdele-n ferestre/ Și focul din vatră arzând precum inima mea,/ Condeiu-mi aleargă pe coli de iubire agreste –/ Sălbatice umbre ascunse în colțuri de stea.// Pierdută-n visare privesc cum dansează văpăi/ Când lemnele-n jaruri rodesc cenuși răvășite/ O sanie trece pe drum și se-aud zurgălăi/ și-o mulțime de tinere voci râzând fericite.// Mă inundă-amintiri, copilul din mine visează/ La iernile lungi decorate cu salbe de stele –/ Sunt vise cu doruri drapate și totul vibrează/ Când gândul străpunge nămeții cu visele mele” (În căsuța din munți).
       Emoționează imaginea mamei așteptându-și copiii în poartă („Nu i-a văzut de mult, inima-i plânge/ Din gard se rup încet ulucii –/ Își zice-n gând și mâinile își frânge” – Mi-e dor de-un colț de țară liniștit), a femeii care „ar răsturna pământul/ să-și vadă iarăși pruncii prin grădină” (Nu fi tristă, mamă). Dacă absența cuibului ocrotitor e blestem pentru cel plecat (Dor de-acasă) și încorsetează ființa asemenea cavoului bacovian (Acasă e toamnă), jelania părinților rămași singuri capătă accente de tragedie antică („Pământu-i secat, dar cu lacrimi amare/ Bătrânii-l sfințiră în vara ce-a fost,/ Cu doruri tivind nesfârșită-ntristare –/ Copiii le pleacă-n străini pentru-un rost...” – Rugăciune pentru neamul meu), cu atât mai mult cu cât exodul spre zări mai promițătoare constituie adesea unica opțiune.
       Mai întâlnim în antologia de față câteva delicate poeme de dragoste. În viziunea Georgetei Minodora Resteman, iubirea aduce la viață „lutul veșted” (Îmi strâng tăcerea-n brațe și visez). Ea reprezintă o modalitate de pătrundere a tainelor existenței, de păcălire a destrămării („Învață, dacă minți, să minți frumos/ Îți umple un pahar cu vin și-apoi/ Ascultă-ți gându-n liniștea din ploi/ Și minte-mă de sus și până jos” – Să nu uiți, dacă minți), de regăsire – proces impregnat, desigur, de miresmele aferente – a serenității („Când clipele miros numai a tine/ A iarbă crudă și a primăvară,/ Secunde noi vestesc atunci senine/ O liniște adâncă, princiară,// A nopții trase-n luntri de cristal/ Prin șipotul cohortelor de stele –/ Te caut în parfumul ritual/ Lăsat anume-n colțul gurii mele,// Simțind și-acum căldura ce mi-ai dat/ Când gura ta-mi strivea cu patimi dorul./ Te murmur în fărâme de păcat/ Și-i nesecat, de dragoste, izvorul.// De rătăcești cumva, rănit de spini,/ Te vindecă-n izvorul viu din mine/ Și-o cupă de iubire dacă-nchini/ Desfată-mă cu-același gust, de tine” – Când clipele miros a tine).
       Ea reprezintă însă doar una dintre ipostazele sentimentului de dragoste. Așa cum observă Tudorel Urian, prefațatorul volumului, aveam de-a face cu o „iubire generalizată”, care împacă abil toate dimensiunile existenței. Poeta își iubește neamul, satul natal, fiica, adoră divinitatea, e îndrăgostită de flori, de amurg, de anotimpuri. Sau de mare (adesea personificată), pe care o dorește senzual: „Cu albastre unde te-ai iubit vreodată,/ Ți-au plâns sub tălpi nisipurile ude/ Când alergai printre năluci zălude/ să strângi în brațe marea despuiată?” (În câte-amurguri?).
       Iar toate acestea le mărturisește – cu emoție și cu sfială, sprijinită în fragilul ei toiag de flori – de fiecare dată când preaplinul din suflet e musai să se elibereze: „Iată-mă scriind pe-un capăt de timp/ înfofolit în mantii de frig/ încercând să dezleg taina/ murmurelor din mugurii/ unui copac ostenit care/ în primăvara asta va înflori/ într-un pumn micuț de femeie/ și văd cum vadurile adânc/ săpate în obrazul ei/ se fac nevăzute emigrând/ în țipătul cocorului/ cu aripi largi cât toate/ sufletele încercănate la un loc.// Și vântul s-a oprit/ să-i asculte jelania/ pe o crenguță de salcie/ încremenită în brațele cerului” (Îmblânzitoarea de vânt).

                                                                      Daniela MUNTEAN



                                    Sub ochii lor

       A plouat cu cronici la Ars Expectandi. Zece la număr. Lecturanța aproape generală (lisance, cu vocabula lui Marcel Moreau) este că Onur n-ar fi altul decât Raed Arafat. D.A. a început-o: mi-a spus că Onur seamănă cu Raed Arafat și nu ca două, ci ca trei picături de apă.
       Cum apare un comentariu despre Ars, hop și trimiterea la Arafat. La început, asta m-a scos din sărite. E un roman de dragoste, iar cei doi nu există decât în capul meu. De unde ați aflat cum, pe cine, când iubește Arafat? Personajul meu e tandru, spiritual, senzual. Rafinat. Nu știu și nu vreau să știu cum e doctorul R.A., foarte discret de altfel cu viața particulară, ca puținii bărbați cum trebuie, care nu-și etalează viața privată. Cea proprie și personală are mască. Iar tabloide nu citesc.
       „Intră în personaj, nu în Arafat” , i-am spus lui D.A., după ce i-am parcurs cronica ambiguă. Îl vezi pe Arafat desculț, cu pantalonii suflecați și cu buzunarele pline de prune necoapte, pierzându-și ciorapii pe dealurile Ieșului, 7 la număr? Deși dealul Breazu e frumos, chiar merită să-ți pierzi șoseta pe el și s-o cauți la lanterna telefonului.
       Onur nu are, ca Arafat, funcție înaltă, e destul de inconformist. Și nu-i vanitos, n-ar face orice ca să aibă succes social, nici nu-i place să vorbească pe sticlă cu mâinile. („Detest să fiu persoana publică. Am rezerve sa ma afișez la TV”). De asta a și renunțat să facă parte din grupul de analiză și de comunicare privind virusul.
       Degeaba! Arafat a rămas pentru D.A. împricinatul. Mi-au sărit siguranțele destul ca să nu-i mai repet de-a surda la telefon că Onur e Onur și Arafat e Arafat. A rămas încremenit în eroare critică, deși e un eseist subtil (când umblă la braț cu Heidegger ori cu Vintilă Horia) și un muzician și mai subtil. D.A. n-a admis că s-a înșelat: „E Araaafat în picioare, bre. E leit Araaafat”, mi-a tot repetat.„Fraaate geamăn”. Muzicianul face muzică atunci când vorbește. Insistența pe impresia asta l-a costat o prietenie veche, din vremea îndepărtatei noastre studenții.
        De ce s-a făcut apropierea asta? Cred că știu: spui Covid și teledoctorul îți sare-n brațe oriunde zappezi, chiar și dintr-o emisiune cu un bucătar de gulii. Și atunci cosi e se vi pare. Atâta tot.
        Gata, le-am spus criticilor mei, vă rog să nu-l mai înnodați pe Arafat de personajul meu. Ori scrieți despre mine ori despre el.
       Și au venit cronicile „curate”. Paula Romanescu a pomenit de o dragoste interetnică, între o florioară gălbioară și un bărbat bine clădit, „din neamul lui Arafat”. Remus Valeriu Giorgioni a ripostat decis: „Multă cititorime îl va confunda cu Raed Arafat, dar personajul – și autoarea – vor declara răspicat că nici vorbă de așa ceva.”
       M-am opus cât am putut acestei asemuiri: nu fac copii după natură. Liebe Augustin (Doman) știe asta: „Este un metaroman, adică un roman cu sertare, cel al Caterinei, relatat la persoana întâi și jurnalul despre roman al Magdei U., tot la persoana întâi. Aș zice că e vorba de narațiuni în oglinzi paralele. Magda U. se privește în oglindă și se vede când pe ea, când pe Caterina, care este și nu este un alter ego al său, iar Magda U. este și nu este Magda Ursache, după cum își îndrumă cititorul cu luciditate: Nu, ficțiunea nu-i niciodată ficțiune sută la sută, dar să cauți non-stop cheia personajelot denotă neprofesionalitatea cititorului, nu a autorului. Și tot Dumitru Augustin Doman , in short, DAD, în „Săgetătorul” din 25 mai, 2021: „deși romanul este limpede și rotunjit, el nu este scris pentru cititorul obișnuit al romanelor de dragoste ci pentru un cititor cult și cunoscător al literaturii contemporane, ba și al celorlalte romane ale Magdei Ursache cu care are legături organice, dar și al cărților ei de eseuri.”
       Are dreptatea lui Zenovie Cârlugea, ale cărui cuvinte le prețuiesc mult? Decupez din cronică: „cu medicul Arafat personajul se aseamănă foarte mult”; „multe din elementele portretistice și de personalitate ale coordonatorului SMURD dr. Raed Arafat, inclusiv vorbirea în „românaraba” acestuia.” Așa o fi, dragă Zeno, cu personalitatea. Ambii sunt urgentiști, pasionați de munca lor, munca e viața amândurora, dar nu numai a lor. Sunt atâția doctori devotați profesiunii, stresante peste normal. Cât despre „rostirea asta specifică de arab” nu-i neapărat a lui Arafat. Limba e a doctorului doar pentru cine n-a citit Conversație pe Titanic. Am inventat-o într-o carte scrisă mult înainte, tipărită la Editura Junimea în, hă-hăt, 2001, înainte ca dr. R.A. să ocupe ecranele. O vorbeam, în glumă, cu colegii de la Catedra de limbă română pentru studenți străini, iar Aurel vorbea așa cu Caterina. Îi și scria în românarabă cartoline de dragoste.
       Rodica Lăzărescu a pus punctul pe y inclus: „Magda Ursache insistă repetat: nu mă citiți ad litteram, căutând cheia. De pildă, oricât de tentantă (și de facilă) ar fi asimilarea doctorului persan Onur Arda cu un medic celebru aflat în prim-planul realității zilelor pandemice (...), vocea auctorială ne reamintește că realitatea nu există, doar proiecția mea asupra ei, că secvențele autobiografice împing spre imaginar și că adevărata viață e viața ca literatură.”
       Eu îl cunosc bine pe Onur, pentru că e personajul meu. Pe dr. Arafat nu-l cunosc deloc, deși interesant de aflat ar fi ce-ar spune însuși celebrul doctor la toate astea. A, știu, știu ce-ar spune: „No comment”. M-am săturat de no-commentul veșnic.
        Să fi intrat în Onur ceva biografeme ale dr. Arafat, dar inconștient? Am și primit de la câțiva prieteni linkuri peste linkuri privind SMURD, cu Arafat – cum altfel? – în exergă. Interviuri, declarații, rafale după rafale de măsuri, că m-am și trezit numindu-l Rafalat. Chiar D.A. mi-a spus, după ce a citit un fragment din roman: „Poți mai mult. E o poveste de dragoste pe două instrumente: un pian și o vioară. Îți trebuie o orchestră în spate.” Am găsit-o: Cântarea Pandemiei. Iar Arafat, pentru acuratețe, nu putea lipsi din fundal.
       E o stare de transă specială, ciudată, când scrii roman. Cam nu prea știi ce faci, știe doar cartea care se scrie și te scrie. Figură de stil? Nu chiar. Îți croiești personajele, pe urmă vorbești cu ele, aproape că le vezi prin casă. Caterina era deja croită, dar femeia asta n-ar fi ieșit din singurătatea ei confortabilă pentru un bărbat oarecare. Ca să-i pot justifica dragostea instant, de prima dată când îl vede, l-am clădit pe Onur captivant. Irezistibil de atrăgător: un zburător cu negre plete, venit noaptea pe fulgerătură să-i fure inima. E temperamental, e foarte înalt, iubitor de Rumi, de ceai cu cardamon. Înoată ca un delfin, nu folosește furculița greșită, chiar nu pare să greșească în comportament cu nimic, zâmbește spectaculos. Onur își controlează emoțiile destul ca urgentist. Echilibrat și stăpân pe sine ca medic, cu ea, însă, își lasă emoțiile s-o ia razna. Mai ales gelozia, bat-o vina, nu și-o poate controla..
       Cer, cum cer mereu, imunitate ficțională și pentru el. O fi Arafat în arrière pensèe? Poate da, mai știi? Dar involuntar. Poate că involuntar am și țesut o pânză încurcată, cu personaje în personaje. Mă joc cu nervii cititorilor, Liebe Augustin Doman? Da. Trec de pe teritoriul ficțiunii pe cel al realității, fără să-i previn. Descurcă-se cu jumătatea mea fictivă, Magda U. și cu jumătatea mea reală, Magda Ursache. Numai că jocul personaj în personaj și autor-personaj nu-i de joacă. E greu de mânuit, nu-i floare la ureche.Te trezești suit pe jumătate de iepure șchiop.
       *
        Cum vede Onur lucrurile în Ars expectandi II? Așa:
       – Cred, mi-a spus Onur, ca medicina a dat-o pe politica și nu vriau astă: politica pe spatele pandemiei sau pandemie politizata. Nu întru alături de Arafat în acest război biologic. Am îndoieli deocamdate privind vaccinarea copiilor și atunci nu întru. De ce sa forțăm pe aciastă temă, când sunt atâtea necunoscute?
       – Mmda. S-a dat în vileag un e-mail al lui Anthony Fauci din care rezultă clar: știa despre Covid 19 că a fost creat artificial, în lab, că n-are origine naturală. America a plătit milioane de dolari pentru cercetările periculoase de la Wuhan. Așa că-i dau dreptate lui Marin Sorescu: „Totul e calculat dinainte,/ Cu mare precizie./ Numai noi, naivii,/ Mai umblăm pe la policlinici.”
       – S-au luat multe masur contradictorii. S-au închis piețele țaranești acoperite, nu și mallurile. Școala închisă pe 11 martie, când erau 88 de cazuri Coronavirus și deschisă în 20 septembrie, cu 1.000 de infectări zilnice.
       – Iar acum vine, vine, vine un pericol și mai mare, Onur: profesorul nevaccinat versus elevul vaccinat.
       – Ce îi disperă pe oamenii normali: carantinarea asimptomaticilor, care ar transmite viruși. Cum sa transmiți boala daca ești sanatos? Iei vaccinul și dai virusul sau cum? Ți se spune la ce oră să întri în casa, la ce oră sa plimbi cățelul, dar e liber sa te înghesui la vot...
        – ...ca să votezi pe Clotilde și pe Fritz. Ea cu „J’ador Romania” până o omor, el cu Ich vă vreau. Ei, și a venit vestea bună. în a treia zi de Crăciun: avem vaccin. El Comandante și colonelul Gheorghiță au salutat cu onor dubița frigorifică pentru înghețată, cu pinguinul pictat pe ea.
       – Premierul Cîțu e gată sa bage în români paișpe milioane de vaccinuri și a mai comandat 120 de milioane.
       – Fara sa știe încă cât – cacofonie Câțu – va costa. Nimica toată față cu Ursula von Leyen. Cucoana asta cu multe tinichele-n coadă a semnat al treilea contract cu companiile BionTech și Pfizer, pentru cam două miliarde de doze. Fiecare doză, mai scumpă cu 4 euro decât cea din primul contract.
       – Și daca vaccinul e gratis, testul de ce n-ar fi? Doctorul Raed tace sau repetă no comment guvern. Nu vede ca guvernul liberal duce țară-n gard? Nu-mi place sa-l vad cu capu-n piept în fața nimănui. Nu, nu suntem destul de prieteni ca sa-i supraveghez viața sociala, totuși ma întreb: ține prea mult la poza lui de secretar de stat sau ce?
       – Vrei să spui la imagine. Imaginea, în mainstream media, e un cal nărăvaș, greu de încălecat și de strunit. Dă din copite când nu te aștepți. Mi-a spus Radovan că i-ai refuzat invitația la Tele Next.
       – Așa este. Nu mai vreau provocări la televizor. M-am saturat de vorbaraia despre covid – non-covid, ca sa mai întru sa arat cu degetul pe persoane care greșesc. Nu, Doamna Magdă, nu vreau sa duc pe nimeni cu preșul TV. Ramân „avocatul pacientului”, nu procurorul, nu judecatorul lui. Îl apăr.
        *
       – Onur, mie îmi pare că doctorul Arafat e nedreptățit. Nu-i Superman, nu poate rezolva totdeauna cazuri limită, însă i se impută tot ce nu rezolvă atâția bobletici.
       – Ce însiamnă...
       – E un arhaism. E mai bine să nu știi ce înseamnă.
       – Doamna Magdă, circula printre străinii veniți la studii aici o isprava nemaipomenită a lui Raed, din vremea studenției. A văzut, pus la răcit, în afara cantinei, un cazan cu compot, plin de muște. „Astă mâncam noi aici?” Împreună cu colegii, l-au rasturnat la canal.
       – O sa tragă consecințe dacă nu răstoarnă cazanul cu ciorba infectă guvernamentală. Mai ales că mănâncă mult muștele astea, sunt înfometate continuu. În plus, e scos în față, ca boc émmisaire... Muștele bâzâie că Arafat n-are paturi ATI, n-are ventilatoare, n-are saltele, n-a avut cheie la un motor care n-a pornit, deși motorul respectiv n-avea cheie... Când avionul lui Iovan s-a prăbușit în munți și n-a fost găsit, doctorul nu era în țară. Ele, muștele la arat, au de toate pentru tonți. Arafat tace, nu-i arată pe vinovați, nu vrea să-i numească.Tăcerea i-a subminat credibilitatea.
       – Cu toate asta, va fi mai rau decât este bine dacă va fi demis doctorul Arafat. Cine mai poate face ușor din greu ca el?
       – Cu siguranță va fi mai rău. Îmi place ce-ai spus: că face ușor din greu. Însă mie îmi era aproape tânărul în alb și roșu, temerar și păgubos, în joacă socială riscantă. Mi-a plăcut fanatismul de a merge pe o pasiune și nu oricare: salvarea de vieți. Acum mi se pare total schimbat. Nu neapărat în rău, dar altul. Spiritul refractar s-a mai tocit. Îi admir pe cei care încearcă să sară peste umbră, nu pe cei care stau în penumbra altora. Și a cui! A unor incapabili din „guwerner”.
       *
       Discutăm despre cascadorii râsului care involuează pe la televiziuni. Au inventat un mod stupid de a saluta: cu cotul ori cu pumnul. Până ne-om lua la pumni, la propriu, cât o mai dura? Cât despre coate, au o nouă întrebuințare: dai din coate ca să ajungi în față, în detrimentul altora, dar acuma te și saluți cu ele.
       – Unde se va ajunge, Doamna Magdă? Sănătoși, dar ne-vaccinaț, fără drepturi, versus bolnavi, dar vaccinaț, cu drepturi? De ce or fi nevacinații sanatoși, o amenințare pentru societate, nu și vaccinații re-infectați? E întrebare la mulți.
       – A multora.
       Onur, din tot ce am citit, mi-a plăcut titlul lui Ron Unz: American Pravda (covid 19 its impact and origins after one year), din 15 martie 2021.
       A înțeles. Pravda înseamnă adevăr po ruski și uite-i pe americani uzând de felul ăsta sovietic de „pravda”. Cât le-a trebuit să recunoască faptul că SARS COV2, prescurtat SARS2, a fost eliberat dintr-un laborator chinezesc? China a fabricat cutia Pandorei, pardon, cutia Coronei.
       – Sau e vorbă de un război biologic, implicit economic, inceput de SUA contra Chinei și Iranului. Tot Unz încearca sa dovediasca astă, dar n-are dovezi.Ma întreb daca are cineva dovezi ferme. Raed e obsedat de cuvântul informare. Dar nu sunt și informații ascunse?
       - Spune-mi , Onur, e adevărat că sunt mai mulți viruși decât stele?
       Zâmbește:
       – Da, numai anul astă cercetătorii au pus pe listă celor 9.110 înca 1.044. Neidentificați or mai fi destui.
       – Luăm viruși de la liliac, pangolin, maimuță, cămilă...
       – Ei, nu se face așa ușor salt de la animal la om. Nu va îngrijorați, Doamna Magdă. Fara viruși n-ar fi viața.
       Cum spuneam: Onur e Onur și Arafat e Arafat.

                                                                      Magda URSACHE




                        Despre poduri şi mama-pasăre

nbsp      Prezenţă constantă în publicaţiile culturale cu proză, poezie, dar şi cronici literare, doctor în filologie şi profesor de limba franceză, Alexandru Jurcan ne propune o nouă întâlnire, de această dată sub semnul liricii. Volumul „Nu vei şti pe care pod al Senei”, apărut la Casa Cărţii de Ştiinţă, surprinde, prin poezia limpede, precum apa celebrului râu ce traversează Parisul. Prin traducerea în franceză („Tu ne sauras jamais sur quel pont de la Seine”) de către Liliana Şomfălean, cartea îşi deschide orizonturile şi spre Oraşul Luminilor şi spre Ţara Galilor. Poetul îşi aşază versurile sub semnul a două moto-uri: „A trece un pod oare să fie/ Un păcat, o mare trufie?” (Horia Gârbea) și „Mi-ar plăcea o viață simplă/ și totuși noaptea pun/ poeme deoparte într-o cutie lungă./ E cutia mea cu imortalitate,/ Planul meu de rezervă” (Anne Sexton).
       Ferice de cei care reuşesc să surprindă locurile vizitate prin intermediul unor cuvinte memorabile, aşa cum face Alexandru Jurcan în poemul ce dă şi titlul volumului: „Nu vei şti pe care pod al Senei/ m-a atins zborul păsării / mă țineai de braț cu ochii lipiți de stele / mărgăritare cădeau în apa de smarald / unde Marele Turn în cârdășie cu luna/ torcea norii în volute de carmin / mâna ta ca o eșarfă de lut / a ascuns aurul stelelor/ niciodată nu vei ști pe care pod al Senei / moartea s-a preschimbat în viață”. De altfel, întregul volum este aşezat sub semnul festivului, poeziile fiind însoţite de desenele lui Alexandru Bodea (portrete grafice), inserate în pagini speciale. Despre legătura dintre două lumi, dintre două vieţi, prin intermediul unor poduri care pot însemna drumul dintre două inimi sau dintre două tărâmuri, dar şi despre păsările ce-şi iau zborul spre cer vorbeşte poezia lui Alexandru Jurcan. Coliviile sunt cele care închid anumite sentimente, însă odată ce lacătul îşi găseşte cheia potrivită, păsările, îngemănate cu sufletele primesc libertatea. „M-ai tot rugat să-ţi scriu un poem de ziua ta/ care să te uimească/ numai că tu n-ai vreme de citit/ copleşită de coliviile tale”, spune poetul, cel care se află mereu sub semnul creaţiei. Când „barca se va destrăma în vise tulburi”, poetul găseşte alte soluţii de a-şi urma visele, cuvintele ce se aşază pe pagină însoţindu-l în singurătate: „Să respiri cărţi/să-ţi oferi oasele/ drept cariatide de bibliotecă”. Ne aflăm, prin versurile din volum, într-o casă a ceaiurilor şi a cărţilor sau într-un peisaj mirific în care somnul este „ca o plapumă de cristal”, iar „calul gata înşeuat” ne aşteaptă „să pornim spre ierburi pletoase”. În poezia lui Alexandru Jurcan poate exista şi o lumină a întunericului, deschizând o ladă a copilăriei în care stau aşezate scrisori prăfuite ce amintesc de mama, numită atât de frumos mama-pasăre: „Ştiu că mama e acum o pasăre” ce-l însoţeşte pe poet dincolo de eternitate: „Eşti pasărea mea în zilele reci/ cu zborul tău întunericul piere”.
       În poezia din volum totul este albastru, de la somn la munte, precum şi trenul care te duce spre vise neîmplinite atunci când depărtarea pare să pună graniţe între sentimente, mai există o oază de speranţă: „Se îndepărtează ţărmul/ abia te mai zăresc/ în mână ţii o lumânare”. În textul aşezat pe coperta IV, Andreea Hedeş spune: „Șoapte de alcov desenează o geografie de catifea: munți de tandrețe, stepe ale tristeții, revărsări duioase, delta cu insinuarea morții. Pasărea măiastră a sufletului străbate acest multivers, ducând cu ea ramura de jad a poeziei. Și așteptându-te pe tine, cititorul, la întâlnirea cu ea. Trebuie să o iubești, altfel nu vei ști pe care pod al Senei”.
       Lumini şi umbre, punţi ce duc spre destine, păsări răpitoare sau păsări ce întruchipează fiinţe dragi se află în poeziile lui Alexandru Jurcan din acest volum, oglindind stările sufletului Poetului.

                                                                      Virgil RAȚIU



                        Partituri și paradoxuri de plastic

       Orice poem „e ca o pledoarie a răsturnării în sine”, adică în sinele poetic, acolo unde vegetează ecouri dintr-o realitate ce-și așteaptă transformarea din starea amorfă într-una volatilă, indicibilă, chiar dacă „există un contract/ între respirație și lume”, respectiv o ancoră care împiedică risipirea. Lipsit de podoabe stilistice (de fapt, matricea stilistică de tip clasic este ocolită/ ignorată), limbajul poetic pe care-l întâlnim în acest volum sugerează acea neliniștitoare privire „de sus” asupra lumii, singura în măsură să treacă peste detaliile nesemnificative și să surprindă esențialul. O demonstrează poemele așa-zis minimaliste, cele în care „când se trasează geometrii încălecate ca doi cai mușcându-se/ stațiile de metrou sunt locurile unde ne confesăm” și unde apar „locuri imposibil de imaginat”, ca într-o realitate virtuală sau, mai curând, ca într-un univers oniric/ absurd, unde „logica e o mireasă/ care se plimbă printr-un poligon de tragere// o altistă ce își freacă mâinile/ o gimnastă înfășurată în dantelă multicoloră// trupul ei trasează câteva sute de drumuri” (pag. 15).
       Poemele din volum nu au titlu, dar par interconectate după o formulă care amintește de oceanul din „Solaris” al lui Stanislaw Lem: individualitatea nu dispare, dar este mai puțin importantă în raport cu întregul, cel care colectează mesajele și le dă sens/ semnificație. Ceea ce rezultă este un tot oarecum muzical, poetul luând-o pe urmele unui Orfeu - modern, sedus, „în backstage” de „clezmer songs, subsoluri” și înspăimântat de desacralizarea lumii: „dansul nu va fi îndeajuns poate nici frica/ pendulând tăcerile biții/ sângele cântărilor psaltice/ șerpuind ziduri ce plutesc pe dedesubturi/ în locuri aglomerate/ încercând să pozeze portretul unui dumnezeu/ într-un scaun electric” (pag. 15). De altfel, desacralizarea lumii este o temă a întregului volum, realitatea virtuală, rețelele de socializare, privirea permanent înfiptă în monitorul calculatorului/ laptopului/ telefonului subminând tot ceea ce este natural și dăruit cu har, în favoarea inteligenței artificiale și a bolilor asistate cu tehnologie de ultimă generație: „ploile ne tot sapă în pământ/ din burțile de cârpă/ se mai strecoară târându-se mereu/ peste foița de protecție/ a noilor procesoare cardiace/ lăsând o pojghiță luminoasă/ dumnezeu.exe” (pag. 51)
       Marla, „distanța/ dintre piele și sânge”, oja, alcoolul, „ochii unui ursuleț îmbibat în alcool/ ascunși în mâinile tale” devin nucleele unei false comunicări, condiția umană însemnând pierderea treptată a inocenței și ascunderea sub măști ieftine a propriei substanțe: „astăzi/ ne vom costuma în oameni și/ vom ieși în stradă/ cine știe, poate/ nu ne va recunoaște/ nimeni” (pag. 19). Deși „stăm/ împreună în aceeași formulă chimică”, „vom amuți în paradoxuri de plastic”, fiindcă nimic nu se mai situează în calea „deformării împotriva naturii”, nici măcar muzica lui Ceaikovski ori alte piese clasice, convertite în mp4 și ascultate în căști, al căror rol este, mai curând, de blocare a oricărui sunet din (i)realitatea înconjurătoare, din „prăpăstiile industriale ale malaxorului” social.
       Ioan Mateiciuc aparține noii generații de poeți pentru care experimentarea singurătății ca motiv literar pare o tehnică învechită/ inactuală; rețelele „fără firewall”, simulatoarele (de zbor, de înot, de vicii) asigură o relație de grup, bizară și crudă: „ce lume veche roșie/ ca o membrană plutind deasupra/ cadavrelor indexate// e liniște și rețeaua e la viteză mare// cadru după cadru// cu buzele umede// ne luăm în brațe și trecem în log off// ne îngrijorează/ că ceva bun se mai poate întâmpla// că o vom privi pe marla din spate/ la fiecare update” (pag. 24). „Anchilopoetica” trimite, prin prefixul savant preluat din limba greacă, la înțepenire/curbare/ înghețare într-o matrice, deși discursul poetic fluid, muzical și pe alocuri ludic pare în opoziție cu titlul. Rămâne totuși vizibilă tendința de a impregna mesajului o tensiune lirică rezultată dintr-o viziune oarecum deformată asupra realității, percepută subiectiv și redată cu lipsa de logică a coșmarurilor de zi și de noapte: „mirese-narmate/ lanțuri de gheață/ bătrâni ghemuiți la subsol/ nebunii din stradă efecte viniluri/ recunosc/ că e destul de târziu” (pag. 25).
       Situarea în „postumanism” aduce cu sine degradarea condiției umane: „vom sta luminați de farurile unui mustang/ ne vom cresta pe glezne organe vitale/ nimic nu va răspunde sângelui nostru codat/ nimeni nu va controla degradarea” (pag. 27). Nici descriptive, nici analitice, situate în afara impresionismului de tip pictural, dar și a meditației în bună tradiție filosofică, poemele lui Ioan Mateiciuc sunt adesea o succesiune ritmică de notații care se încadrează într-o retorică a dezamăgirii: „dimineața slavă în care florile se deschid cu pastile efervescente/ copacii mirosind a rugină ca ferestrele din trupul marlei/ un puști dezbrăcat își rupe pielea sistematic/ dezacordat în gamă minoră/ în camera aceea mirosul de lapte de farduri oxidate/ se rotește un carusel cu cântece obscene lăutărești/ bătrâni mestecând jeleuri/ nu mă veți recunoaște în furia lor convențională” (pag. 46).
       Ultimul mesaj din volum este totuși de un optimism moderat: „sunt un om simplu/ trăiesc o viață obișnuită/ fără prea multe extravaganțe/ cumpăr pâine la 3 lei mănânc cartofi beau apă de la robinet/ mă îngrozesc oamenii care supralicitează hrana/ care scuipă pe jos care beau și își bat copiii/ în camere inundate de ironie/ mă tulbură cei care strigă că înțeleg bach/ cei care-l invocă pe dumnezeu în rezolvări sociologice/ știu să citesc și încerc să profit de cuvinte/ îmi plac scrisorile și îmi place cola/ sunt un om treaz/ veghez asupra mea ca un salvamar deghizat” (pag. 59).

                                                                Valeria Manta Tăicuțu