Constantin Călin - Zigzaguri. Trecut – prezent prezent – trecut (VI)
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Experiența poeziei
Mircea Popa - Mircea Anghelescu. O istorie descriptivă a literarturii române
Cornel Moraru - Jurnalism neconvențional

Zigzaguri

                Trecut – prezent; prezent – trecut (VI)

        „Amicii noștri, rușii”. Azi sună neverosimil, însă în primele zece luni de la intrarea noastră în război, așa au fost considerați. Niciodată n-am fost mai legați de ei. Atunci Rusia era văzută în cea mai favorabilă lumină. Începînd din martie 1917, presa informează aproape cotidian ce se întîmplă acolo: abdicarea Țarului, într-un vagon de tren, fără nici o rezistență, „dintr-o înaltă și patriotică resemnare”, cum s-a zis; retragerea din funcția supremă, după numai o zi, a Marelui Duce Mihail Alexandrovici; demisia Marelui Duce Nicolae, care avea gradul de generalisim; depunerea comenzilor de către marii duci Alexandru, Sergiu și Gavril, declarați „incompatibili cu noua stare de lucruri”; ralierile, prin jurăminte, ale armatelor și orașelor la puterea instaurată; desfășurările de congrese și mitinguri. Sînt portretizați „oameni noi”: Prințul Lvov, Kerenski, Miliukov și consemnate opiniile pe care le enunţă într-un moment sau altul. Sînt reproduse ordinele și apelurile unor generali: Șcerbacev, Brusilov, Gucikov. E relatată întoarcerea la Petrograd a Ecaterinei Breșco-Breșkovskaia, „mama-mare a revoluției ruse”; cu popasuri în cazărmi, și cea a „ilustrului proscris” Gheorghi Plehanov, „dascălul social-democrației rusești”, întemeietorul partidului Zemlia i Volia (Pămînt și Libertate), după un exil de 37 de ani în Occident. Se menţionează interviul dat de Kropotkin la Londra şi numirea lui Maksim Gorki şi a lui Feodor Şaliapin în comisia de apărare a valorilor artistice etc. Singurii prezentați negativ sînt Lenin, un „anarhist travestit în apostol al păcii” şi partizanii săi (v. „Împotriva extremiştilor”, în România, 1, nr. 86, 30 aprilie 1917, p. 1). Despre liderul „maximaliştilor” (bolşevicilor) se insinuează că „stă” în slujba nemţilor, care i-ar fi facilitat revenirea în ţară: „deşi era vorba de un cetăţean al Rusiei beligerante, Lenin a făcut drumul spre casă prin Germania. Mai mult, se afirmă că [de] la frontiera Elveţiei pînă la a Danemarcei, Lenin a călătorit în vagon special, pus anume la dispoziţie de către autorităţile germane...” (v. C.B. [Constantin Banu], „Lenin”, în România, 1, nr. 92, 6 mai 1917, p. 1). Vituperat în termeni insultători e, apoi, Cristian Rakovski, crezut, dintr-o confuzie, de „iubiţii noştri prieteni ruşi”, care l-au eliberat din arest, reprezentant al democratismului românesc. „Nu e un democrat sincer” – susţine autorul pamfletului –, ci un cameleon politic, „o epavă”, „o zdreanță” ridicată în aer de furtună (v. P. Locusteanu, „Doctorul Rakovski”, în România, 1, nr. 91, 5 mai 1917, p. 1). (Aş adăuga, foarte scurt, că oscilaţiile lui ideologice l-au dus, finalmente, la un impas fatal: judecat, odată cu Buharin, Iagoda, Rîkov, Kretinski, într-unul din cele mai senzaţionale procese staliniste, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare – v. „Sentinţa în procesul de la Moskova”, în Universul, 55, nr. 74, 16 martie 1938, p. 1). – Urmărită de toate părțile cu „un sentiment de încordată așteptare”, Revoluția din februarie „n-a costat Rusia – se arăta într-o notă – decît două mii de răniți și morți, cifră neînsemnată față de întreaga populație a imperiului [aproximată la 180 de milioane] și comparativ cu revoluțiile din alte țări”. De altfel, viața normală și-ar fi reluat cursul după „o întrerupere de numai opt zile” (v. „Situația din Rusia”, în România, 1, nr. 43, 16 martie 1917, p. 2). Și mai pașnică („cea mai pașnică din istoria mondială”) a fost – s-a spus – Revoluția din Octombrie: „la cucerirea Palatului de Iarnă ambele părți au pierdut nu mai mult de zece oameni” (cf. Valentin Kataev, „Despre pacea lumii”, în Steagul roșu, 27 octombrie 1961, p. 4). – Pare nefiresc că România, țară ce avea în fruntea ei o monarhie înrudită cu cea din imperiul răsăritean, s-a împăcat imediat cu Revoluția din februarie, „furtuna care dezrădăcinează tronurile”. Alături de reprezentanții diplomatici ai Japoniei, Belgiei, Portugaliei și Serbiei, ambasadorul nostru a recunoscut oficial printre primii guvernul provizoriu. Motivul e simplu: era imperios necesar să ne asigurăm că Rusia va rămîne fidelă scopului de a duce pînă la capăt războiul. Mai mult sau mai puțin fățiș, exista „groaza unei întorsături nefaste” (v. Eugen Goga, „Triumful democrației rusești”, în România, 1, nr. 96, 10 mai 1917, p. 1). „Evenimentele din Rusia vor avea repercusiuni fericite – credea totuşi Brătianu – pentru cauza aliaților și a noastră” (v. „Informațiuni”, în România, 1, nr. 36, 9 martie 1917, p. 2). Ca să se asigure de aceasta, în ultima decadă a lui aprilie, s-a dus la Petrograd. Știrea despre începutul vizitei nu depăşeşte textul unei telegrame: „[...] A fost primit la gară de generalul Popovici de la Comandamentul Pieţei şi [de] Basily, directorul Cabinetului politic al Ministerului Afacerilor Străine. O companie de onoare, cu drapel, a prezentat armele în sunetele imnului nostru naţional. D. Brătianu locuiește la Palatul de Iarnă. Un ploton de cavalerie a venit să-l salute. A avut loc și o manifestație populară de simpatie pentru România aliată” (v. „D-l I.C. Brătianu la  Petrograd”, în România, 1, nr. 80, 24 aprilie 1917, p. 1). Într-un „discurs călduros”, rostit la parada militară făcută în onoarea oaspetelui,  generalul Kornilov a evocat „confraternitatea de arme ruso-română din 1877” şi a spus că „libertatea teritoriului român este pentru Rusia o chestiune de onoare” (v. „Informaţiuni”, în România, 1, nr. 86, 30 aprilie 1917, p. 2). În presa noastră, Revoluția fu apreciată, încă de la declanșare, drept „cel mai considerabil eveniment istoric și politic de la Declararea drepturilor omului” (v. C. G[ongopol], „Rusia nouă”, în România, 1, nr. 35, 8 martie 1917, p. 1). În prima fază a acesteia, n-am întîlnit decît o singură umbră de îndoială, în singurul articol pe care E. Lovinescu l-a scris – va preciza el însuși ulterior – în cei doi ani de război: „Pacea”, în România, 1, nr. 110, 25 mai 1917, p. 1 (reprodus în Opere, 8, Ed. Minerva, 1989): „Sunt totuși priviri ce caută cu tragică îngrijorare spre răsărit... O lume nouă, haotică și contradictorie, se descătușează dintr-o letargie seculară. Bune intenții și umanitarism generos stînjenit de exagerări vinovate și tendențioase. Visuri îndrăznețe, în care se simte încă zgomotul lanțurilor abia aruncate la pămînt. Mărinimie, firească unui popor dezrobit, exploatată totuși de șireți și vînduți. Libertate, pe care o pîndește din spate anarhia; iată ce se desprinde din uriașa plămadă de pasiuni a vecinilor din răsărit... Unii privesc cu îngrijorare. Ce va ieși din cocarda roșie a «armatelor revoluționare» rusești? Din boneta frigiană a sans-culoților republicei franceze a ieșit libertatea lumei. Ce ne va aduce însă steagul roșu rusesc?” (op. cit., p. 7-8). Aflat ( „cîteva săptămîni în urmă”, ceea ce înseamnă la mijlocul lunii mai) la fața locului, Octavian Goga vedea lucrurile cu un entuziasm irepresibil. O bună impresie i-a făcut, mai întîi, Prințul Lvov, prezidentul guvernului, „om cu figură de apostol”, care i s-a părut că „seamănă cu Carlyle”, celebrul eseist englez. În Petrograd a găsit o lume febrilă, angajată în varii dezbateri: străzi întregi „transformate în foruri”, „o serie necurmată de adunări” ale muncitorilor, soldaților și studenților. Ils cherchent la verité (ei caută adevărul), i-a subliniat chiar Prințul. „Îl caută – continuă autorul volumului Ne cheamă pămîntul – stăruitor în toate ramurile de gîndire și de viață, îl caută în forma de stat, în ordinea socială, în sfera abstracțiunii, și-l caută îndeosebi cu acea tenacitate implacabilă și cu înclinările mistice proprii structurii lui [publicului rus] sufleteşti”. Din această „atmosferă de incontestabil idealism”, Goga deduce că Rusia trece printr-un „proces de revizuire a valorilor” și a devenit „un vast atelier al conștiinței omenești”. Interesul față de ea se justifică, din perspectiva momentului – pune el punctul pe i –, prin faptul că reprezintă „un factor din cei mai importanți în echilibrul de forțe beligerante. Petrogradul are o însemnătate concretă pentru desfășurarea actualei conflagrații mondiale. Rusia cu rezervoriul ei de forță militară nu este o cantitate neglijabilă și atitudinea ei nu poate fi cîtuși de puțin indiferentă nimănui”. „E natural ca alături de alții, noi mai ales să vedem în capitala Rusiei un punct cardinal al vieții noastre. Istoria României, izolată de Occident prin zidul nemțesc, se joacă astăzi la Petrograd. De aceea din acest oraș, care astăzi se agită sub încrucișarea fatală a atîtor curente de gîndire, noi suntem datori să facem un centru al orientărilor noastre –: un centru de analiză, un centru de propagandă, un centru de înfrățire cu aspirațiile pentru care am vărsat atîta sînge și am adăpostit atîtea speranțe” (v. „Petrogradul revoluționar”, în România, 1, nr. 115, 30 mai 1917, p. 1). – Cum se acționa, în această direcție, la Iași? Se încerca în permanență cultivarea celor mai bune relații cu diplomații ruși și cu comandanţii trupelor rusești, care nu erau omiși de la nici o ceremonie. Însă principalul mijloc de a-i ține aproape erau decorările. Frecvent, pe listele cu cei cărora li se acordă „Steaua României” cu spade, în grad de comandor sau de cavaler apar ofițeri ruși. Zelos, la Galați, primarul a botezat o stradă (str. Brăilei) cu numele generalului L. Sirelius, comandantul Corpului IV Siberian (v. „Știri din Galați”, în România, 1, nr. 35, 8 martie 1917, p. 2). Fiecare din aceste ocazii era folosită pentru reafirmarea necesității ca ei să rămînă loiali angajamentelor asumate. Atît pentru a ne liniști pe noi, cît și – cred – din convingere, în declarațiile lor șefii militari ruși exclud categoric ideea unei păci separate cu Germania, care ar fi fost „o pace rușinoasă” și ar fi înfierat Rusia „cu pata trădării”. Mesajul lor era „totul pentru război, totul pentru victorie”. N-au reușit însă să-și onoreze cuvîntul. Influențați de agitatorii pacifiști, curînd, „copiii Volgăi nesfîrșite”, cum îi alinta Eugen Goga, devin din ce în ce mai greu de stăpînit, în ciuda unor măsuri de democratizare. De pildă, soldații au primit dreptul de a purta haine civile în afara serviciului, iar salutul obligatoriu a fost desființat (v. „Salutul în armata rusă”, în România, 1, nr. 106, 20 mai 1917, p. 2). Pe măsură ce anul înaintează, actele de insubordonare se înmulțesc, iar comandanții sînt din ce în ce mai nesiguri în privința îndeplinirii ordinelor. „Oare crezi dumneata că mă vor asculta soldații, că-mi vor permite soldații?”, se frămînta un general cu cartierul la Roman, în fața lui Robert de Flers, diplomatul francez, vorbe pe care acesta i le-a reprodus lui Iorga (v. Memorii, vol. 1, 1917-1918, Paul Editions, 2018, p. 42). Revendicările vizează uneori chiar înlocuirea din funcție a unor comandanți. Într-o zi, mergînd spre Kiev, însoțit de Brusilov, Kerenski a întîlnit un regiment care, în semn de protest față de colonel, mărșăluia cu steaguri pe care era scris „Jos războiul!” Mai întîi i-a mustrat cît se poate de aspru, apoi, cedînd, le-a acceptat cererea ca acel colonel să fie schimbat (v. „Kerenski și un regim[ent] pacifist”, în România, 1, nr. 112, 27 mai 1917, p. 2). Mai puțin drastice decît ale noastre, sancțiunile (dezertorii nu vor vota la alegerile Constituantei; nu vor primi pămînt la viitoarele reforme agrare; familiile nu vor primi ajutorul lunar) nu sînt luate în seamă. Dezordinile capătă proporții de epidemie şi diminuează voinţa de a lupta. Din cauza lor, la începutul armistițiului (noiembrie 1917), armata rusă, falnică în prima fază a luptelor, arăta ca „turmă lipsită de păstor”: „au aruncat totul la răspîntii: puști, tunuri, mitraliere, grămezi de obuze și de cartușe” (cf. George I. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Paul Editions, 2018, pp. 136, 137). „Destrăbălați, puhoi fără regulă, cu mantalele desfăcute și cu căciulile turtite pe ceafă”, îi descrie, sugestiv, autorul. „La plecarea lor din țară […], iau totul, smulgînd și ceapa din pămînt”, spune Iorga, pe baza unor informaţii primite de la G.T. Kirileanu (v. op. cit., p. 85). Din aliați, rușii s-au transformat în invadatori. Nici anterior nu erau ușor de suportat, fiind la originea a numeroase incidente tragice, mereu beți și puși pe harță. Dar acum comportamentul lor anarhic oripilează și terorizează. La aceasta se adaugă ingerințele unor oficiali. Inevitabil, și atitudinea noastră față de ei, la nivel popular și la nivel înalt, s-a schimbat. Iată (din zecile ce pot fi citate) un exemplu elocvent: După ce a izbucnit revoluția, I.I. Stoican a notat în jurnalul său, la 5 martie: „O revoluție formidabilă cu necunoscute consecințe incalculabile... Se schimbă, pe totdeauna fața lumii... Un ocean imens care forfotește pe o albie vulcanică... Un ocean răsturnat... Și sufletul mi-i un ocean învolburat-răsturnat... Sufletul meu... Se schimbă fața lumii... Războiul a făcut posibilă izbucnirea revoluției. […]” (v. Crîmpee din tragica noastră epopee, Ed. Cartea Românească, 1921, pp. 169-170). Peste cinci luni, locul entuziasmului îl ia năduful. „În ziarul România, nr. 188, anul I, de la 13 august 1917, sub titlul «O convorbire cu d-l Brătianu», găsesc – scrie el în aceeași zi – cîteva rînduri luate din Gazette de la Bourse din Petrograd. Într-o convorbire cu un ziarist, primul-ministru al României a declarat (ziaristul fiind rus): «În general, sunt surprins de încăpățînarea cu care organizațiile democratice ruse se amestecă în afacerile românești. România e un regat independent, prea încercat de nenorociri care i-ar fi putut fi evitate dacă nu și-ar fi legat soarta de a Rusiei». În sfîrşit, oficial, s-a spus adevărul... Sute de ani vor mai trece şi picior de rus nu ne va mai trebui prin ţară. De la ţăran pîn’ la... primul-ministru, pentru cei de jos, am constatat-o eu [fapte relatate în pagini anterioare], cei de sus, scrutaţi-vă conştiinţele! Toţi urăsc, blestemă, dispreţuiesc acest neam de trădători şi de şarlatani. Şi nu de la revoluţie! Alianţa noastră cu Rusia nu-i decît o succedare de trădări. În Dobrogea, la începutul războiului nostru, n-au venit cîţi se hotărîseră să vie, prin convenţie, pe care totuşi n-o cunosc. Sturmer [primul-ministru] în decembrie trata să ne împartă, cu inamicul, şi nu l-am oprit decît la hotarul împărăţiei. Toată iarna ne-au supt Moldova ca un popor de lipitori. În iulie cînd am luat ofensiva refacerii, au pus mîinile în buzunar pe frontul nostru, şi-n Galiţia au depus armele, au luat-o la goană şi nu s-au oprit decît la graniţa veche a Rusiei şi la hotarele noastre [...]” (op. cit., p. 190-191). Amarnic, de o esenţă cu blestemul, rechizitoriul său, în care vibrează indignarea martorului direct la abuzurile, vandalismele şi sălbăticiile comise în oraşul său, poate fi subscris, cu prinos de argumente, de orice istoric.

                                                                                                                Constantin CĂLIN



Scriitori şi teme


                          EXPERIENŢA POEZIEI

        Bâlciul şi starea de frig
         
      Încercarea lui Ioan Vintilă Fintiş de a-şi construi o mitologie personală i-a reuşit: „singurătatea supremă” se întâlneşte cu ceremoniile de iarnă, hierofania cu orfismul, visul cu mitul, simbolurile biblice şi laice, dar, mai ales, măştile clovnului de la „amintirile de pe malul celălalt” la Bufonul şi KlaRaRegina. În această din urmă privinţă, ea e chiar începutul. În 1979, volumul marele rege clown nu i-a fost publicat, spus eufemistic. După 40 de ani, cu prelucrări şi adaosuri (şase poeme noi), a fost reluat recent cu acelaşi titlu la editura Grinta. E de înţeles că avem de-a face cu o semireeditare, dacă se poate numi aşa, altfel spus facem cunoştinţă cu încă o carte a lui Fintiş. E, desigur, interesant să vezi evoluţia poetului după atâta timp, dar adevărata poezie n-are vârstă, se schimbă din bine într-o altă nuanţă de bine.
     În marele rege clown îşi fac prezenţa temele consacrate: moartea, iubirea, visul, divinitatea, cântecul, lumina, noaptea, precum şi modalităţi poetice specifice, care recomandă o voce inconfundabilă. Bufonul este concurat de hierofant, ceea ce nu înseamnă că Ioan Vintilă Fintiş e un poet religios. Sacrul coexistă cu profanul, dualitatea îl defineşte pe bufonul însuşi, mare rege, cum se vede, înfrăţirea contrariilor, care provoacă oscilaţia între realitate şi reverie, între râs şi plâns. Cum se ştie, clovnul relevă un dublu al sinelui, exprimă dualitatea fiinţei, este întruchiparea conştiinţei ironice când parodicul devine expresia multiplicităţii intime a persoanei, iar dincolo de comic se întrezăreşte o conştiinţă sfâşiată. În definitiv, marele rege clown e un artist care întotdeauna lucrează/ doar la trapez// adevărat adevărat/ în starea lui de plutire/ imaginează estetici este cuprins de/ febra artei moderne// iar târziu/ când adoarme oraşul/ cu tot cu oamenii lui de carton/ weber execută saltul mortal // pe balcon/ la etajul al doisprezecelea/ este plâns de o fotografie” (orchestra oranj).
   „Stihurile poetului Ioan Vintilă Fintiş exprimă o melancolie fixată în consemnări lapidare, al cărei merit e că nu se revarsă ci se păstrează în propria sa substanţă ca şi cum spaţiul ar înfricoşa-o”, apreciază Gheorghe Grigurcu (care îi înmânase un Premiu, ca preşedinte al unui juriu la festivalul internaţional de poezie de la Sighetul Marmaţiei). E nostalgia lucrurilor originare, lumea ca spectacol şi ca bâlci, de la reiterarea emoţiei recuperatoare la dezolarea existenţială: „să mergem la bâlciul de seară/ ne vor saluta păpuşarii/ mai trişti cu câteva aplauze/ mai frumoşi cu un trandafir// doar oamenii de ordine/ vor plânge pe bastoanele lor// când autobuzele vor trece/ pline cu cadavre de îngeri” (la bâlciul de seară). Mereu stăpâneşte ambiguitatea, între înflorirea magnoliilor şi diplomaţi mânjiţi cu sânge, libertate absolută şi somn, îngerii cuvintelor şi oraşul cu menhiri şi dolmeni, „cadavre de lux au devenit cuvintele// marele rege clown/ aduce în piaţă spânzurătoarea pentru ele// pe bulevard au înflorit castanii/ tocmai buni pentru spânzurători// scuturi gemete fluierături urale” (cadavre de lux). Sunt puse faţă în faţă sensurile faste şi negative ale păpuşarilor, manipulatorii şi oamenii cu suflete mari, amintindu-ne de alecsandriana „ţară a păpuşilor”. Aici, bineînţeles se află şi păpuşile mecanice, tot cu sens bipolar: „doamnelor şi domnilor/ tăcerea se decupează/ de pe chipurile noastre// o muzică de jazz/ aleargă pe stradă/ în urma uni convoi funerar// chiar în acest moment/ toate casele/ au evadat pe fereastră/ secolul XX naufragiază” (singurătatea păpuşilor mecanice). Viaţa se joacă la zaruri de către orbi, sunt aruncate din întuneric, totuşi a înflorit magnolia şi umbra poetului se tăvăleşte prin iarbă. Singura şansă de salvare este visul, iluziile sunt deşarte „când libertatea se moare pe sine”. Visele mai totdeauna sunt suprimate, „domeniul de frig” se extinde, garoafele îngheaţă pe tarabele nopţii şi se vede „cum plânge poetul deasupra poemului/ cum se frânge cuvântul cum se retrage în sine”. Rânduiala aparţine iernii, „obiectele după frig” par halucinante, poeţii varsă lacrimi de cerneală: „A sosit circul în oraşul cu manechine// marionete vor dansa pe blocuri şi catedrale/ pe inima mea învelită cu o carte de rugăciuni// prin cartierul de vest trece troica de gheaţă/ caii sunt orbi iar vizitiul mort/ gabriel tanul îşi arde manuscrisele/ din cuvinte curg lacrimi de cerneală”. Dintr-un poem mai recent: „aici a existat un teatru de stradă/ iată tronul regelui clown/ singurătatea acestuia spânzurată şi acum de cornul lunii/ steagurile deschise cum două aripi de vulture// desigur se pot vedea multe lucruri/ dincolo de acest punct de echilibru:/ un gard de sârmă ghimpată/ o pasăre cu aripa legată de aer/ şi balerina cu braţul încordat/ aidoma unui arc de triumf// dar şi lumina neagră de pe zid” (soldatul universal).
     Poetului Ioan Vintilă Fintiş nu-i poţi găsi un semen evident. Are relaţii subtextuale cu maeştri poeziei şi cu congenerii, dar nu poate fi subsumat unei spiţe anume. E originalitatea substanţială, figură a subiectivităţii. Puterea de creaţie face ca diferenţa să aparţină mai puţin temelor şi motivelor şi mai mult modalităţilor care produc stări poetice aflate în „inima poetului”, în „inima mea învelită cu o carte de rugăciuni”. Mai curând se resimte un aer medieval prin înclinarea spre parabolă, enigmatic şi baladă. Şi ceva din Esenin, din Nichita şi Stratan. Îndrăzneala imaginaţiei se repliază în sarcasm, în răsucirea interioară a percepţiei şi în surpriza asociaţiilor lexicale. Nu sunt excluse ecourile suprarealiste: „nikolai rubţov bea pe terasa continental/ steaua câmpului dintr-o cupă cu ceai// unde o fi juju// se zice că ar fi căzut de la etajul doi/ cu serghei esenin de mână// asta demult la piteşti/ într-o garsonieră de vodcă// nici pământul şi nici cerul nu au plâns// îngerii s-au bucurat/ au trâmbiţat din cele şapte trâmbiţe// e la fel de frumos la terasa continental/ ca şi la terasa cu zimbri” (terasa cu zimbri). Metaforele se topesc în viziune.
      Nu-i aşa că Ioan Vintilă Fintiş cântă la… „hiberbaton”?


        Fresca livrescă a mării

     Remus Valeriu Giorgioni are mai mult de-o duzină de volume de poezii şi alte cărţi de proză (scurtă şi romane) şi eseuri. Şi contribuţii în volume colective. E un scriitor cu experienţă, cum se vede. În cazul său, se observă o evoluţie de la o etapă la alta, de la Te caut (poezii religioase pentru copii), la Un suflet ectopic, când orientarea religioasă a autorului licenţiat în studii biblice capătă o mai mare pondere, până la Arhitecturi selenare şi poeme „ultramarine”. Se poate vorbi şi de ecouri, felurite, asocieri inspirate de Nichita Stănescu, Ion Barbu, Şerban Foarţă. Marea e a doua temă care îl fascinează pe poet, dintr-o pornire proprie şi, desigur, înrâurit de un orizont livresc, de la mitologie, la biblie, până la marii poeţi ai lumii. El ştie că cel care vrea să înveţe să se roage trebuie să meargă pe mare, că dacă există un spectacol măreţ precum cerul, acesta este marea şi interiorul sufletului. „Marea, spune Baudelaire, este ideea imensităţii şi a mişcării” sau cu vorbele lui G. Călinescu, „Marea este prima dezlănţuire a sufletului cosmic”. Ori poetic blagian: „Valul este darul mării de a săruta ţărmul” şi vorba lui Valéry, „marea, mama Afroditei şi sufletul atâtor aventuri”.
      Când am pus mâna pe Marea,o frescă livrescă, la prima privire am crezut că e vorba de o carte eseistică, după cum indică şi titlul, ca să apară numaidecât prescripţia „prosopopee”, lungul moto din Cartea lui Iov, transpus sub formă de versuri şi, apoi, în elemente livreşti cu evident suflu poetic: „Stând pe ţărm uneori, de cu seară/ şi până-n zori mă apucă un dor călător/ după vreo ieşire în larg,/ pe vechea-mi fregată şi mă gândesc/ să „pictez Marea”; „Cum corăbii înaintează/ invizibile-n ceaţă, odată cu turmele, aşa/ poeţii Mării rostesc ritualuri de purpură/ „imnuri către amurg”, ode Nimănui-şi-Nimicului”; „Căci marea trăieşte mult mai intens/ în memoria culturală a lui Borges – în ea înglobându-i/ pe mai toţi poeţi ai lumii…”. Şi tot aşa, în unde largi epopeice, poetul îşi continuă fresca livrescă. Rezultă o complexitate conotativă şi o atitudine de o diversitate surprinzător de multiplă, simplificând, – pe de o parte fascinaţia tradiţională şi, pe de altă parte, vâltoarea legendară. În ambele situaţii, Remus Valeriu Giorgini adoptă o rară dispoziţie relaxantă, parodică şi fabulatorie. Chiar Prolegomenele Mării au un aer glumeţ raportat la tehnica cercetării: simularea generalizării teoretice, descripţia, explicaţia, observarea naturală, comparaţia cu elemente similare, problematizare, documentarea livrescă şi directă asupra realităţii etc. Narativul apelează la poetic dar şi la inserţiile glumeţe: „E de prisos bunăoară să cânţi/ într-un vers reuşit/ magnificenţa Mării de sare, Când Marea/ e elementul cosmic prin definiţie magnanim/ (Prin însuşi numele său – Mare Nostrum,/ Thalassa, sau Tiamat –/ „o mare mică” e-o contradicţie mare)./ Iar poetul transcrie şi el pe hârtie, cu hărnicie/ ca exploratorul pe hărţile lui hic sunt leones// ce vede şi ce aude, pe când/ adevărata Mare e dincolo/ de ce se poate percepe prin simţuri (transgresează de zor/ cele cinci continente ale lor)” (Marea, elemente livreşti). Unul dintre modurile de a crea viziunea umoristică este însăşi rimarea: „frescă livrescă”, „zeu-alizeu”,, „piftie vie”, „vagante extravagante”, „albastră colastră de astră”; „poetul transcrie şi el pe hârtie, cu hărnicie”, „Marea necugetată de felul ei….dezlănţuie pe zări uraganul/ fără nici un temei”; „Marea transcrie…/ un poem-poezie”. Şi neologismele tot amuzamentul îl asigură (ca la Topârceanu). Apropo, mulţimea parantezelor cu explicaţii nonşalante şi hilare îmbogăţesc cadrul eposului.
     Epopeea eroi-comică adună în jurul Mării personaje: poetul şi marinarul, „identic cu marea, destinul cărţii”, atrasă în pagină marea stă la locul ei, acoperind zarea „cu pielea-i întinsă de vacă universală”; Vântul frunzăreşte cartea, chiar „o citeşte ca pe o poezie”, şi încă „Un permanent şi secret dialog/ cu divinitatea/ cultivă Marea-ntre spaţii/ şi constelaţii prin lirismul ei radical/ Urletul mare de valuri-talazul/ realizează-ntre maluri pe zări, zi de zi,/ sfidarea retorică” (Marea şi Cartea). „De pe coverta corăbiei, contemplând/ în tăcere clocotul valului/ la rândul lui, Marinarul e-un lector/ căruia Marea îi desfăşoară în faţă/ propria-i viaţă: destin// mereu tulburat în mişcare/ ca apa Mării sau ca arca pe mare:/ Lectura lumii e Marea!”. Ca în tablourile lui Aivazovski. Vântul şăgalnic trage cu urechea la şuşotelile Mării cu Cerul şi cu pământul: „Marea de fapt înşira la poveşti/ fabule şi legende, balade/ pe care/ le da mai departe/ pe cale orală Vântului…” (Întâmplare cu Vântul). Vântul e Marele Şarpe de mare, o „mitologică fiară”, leviathanul din Biblie simbolizând mişcarea haotică primordială, tiranie crudă, totalitară cf. Cartea lui Iov. Filologul îşi recunoaşte „aiurările vizionare” ale lui şi ale Mării, şi bagă de seamă că limbajul mării e deseori gutural care aduce furtuna, o voce încărcată de consoane, interjecţii şi rostiri nearticulate: „Vestală în transă, ea vede/ în El-zeul Bel pe Iehova (atât/ de-ncurcată i-e slova!)/ Marile răbufniri, trufia şi viclenia/ făcând din ea o bacantă/ itinerantă”. Fabula e plină de personificări şi alegorii ludice, care îmbie la citare, Remus Valeriu Giorgioni fiind un mare meşter în asocieri comparativ-poetice de o ironie inteligentă: „Scoţând-o ca din cutie, Iehova/ Făcuse Marea la fel/ cum poeţii ar scrie, c-o fărâmă de har, poezie/ aruncând-o apoi într-o depresiune/ a spaţiului mioritic” (Poetul, regele Mării); „Marea… destinul său cosmic: o întrunire/ de fapte ermetice, mitice, mult/ din legendele lumii, saga sau epopei/ le găseşti circulând pe-ntinsuri/ Că marea are, desigur, şi ea/ retorica ei” (Destinul cosmic).
     Autorul face figură de truver balcanic şi de scrib cu disponibilitatea barocă deschisă către o suculentă voie bună. Jocurile de cuvinte, comparaţiile şi metaforele se dau în spectacol fără a se lăsa furate de bufonerii groteşti. Oricât de burleşti sunt extrasele din cronici şi anale, seriozitatea stă totdeauna de pază, cronicarul se miră de „atâta amar de Mare”, de „relaţiile consensuale între Mare şi Vânt”, de trufia Mării, ea „se umflă în pene”, „nu-şi mai încape în ape”, „bolnavă de mania grandorii/ se dă zilnic în stambă (grandoarea produce cu timpul grandomania…/ Magnificenţa induce/ magnificarea)”. „Eu – îşi zice în barbă – să fiu Dumnezeu, călcând în picioare uscatul,/ aş umple cu apă tot ce există: ceruri şi stele/, gropi şi fântâni, timpuri şi spaţii/ Până departe sub grele candelabre aş pretinde ovaţii” (Provocarea tempestei). În scenă sunt aduşi „căpitanii de vas”, Noe, Ulise, Ahab şi trataţi cu multă dezinvoltură, pentru că ei s-au retras în legende, balade şi mituri, pe câtă vreme Marea există ca realitate palpabilă. O atenţie specială i se acordă lui Ghilgameş, Călătorul, Veghetorul, Eroul, izbăvit de „laptele Mării” (v. subcapitolul Ghilgameş şi Marea). Filologul mai găseşte o simpatetică relaţie a Mării cu Mărirea; zeii olimpieni se lasă către ea, în jos, „cu hârzobul”, Iahve se întronează definitiv peste zei, Iehova acoperă cu poala mantiei sale Pământul şi Marea şi e „deseori nevoit/ să apuce Marea de plete… Stăpânul are cu ea altercaţii” (Iehova pe tron).
    Am spus cândva că Remus Valeriu Giorgioni are umor cu carul, e hâtru şi mereu deschis către cele ale lumii. Dar nu ar fi de ajuns dacă n-am vedea şi cealaltă faţă a scrisului său, complementară. Referinţele „livreşti” îl aduc în prim-plan pe scriitorul cu o bună memorie culturală şi cu o temeinică ştiinţă textuală. Poetul generic e un personaj principal în „frescă”, iar poetul-autor îşi pune întrebări şi caută semnificaţii, cu vocea lui distinctă face lectura lumii prin mijlocirea mării, chiar dacă îndoiala jucată a devenit metodă, iar timpul lui se mişcă liber „prin complexul ondulatoriu/ al spaţiului mioritic (alternanţa deal-vale)/ în duratele lungi: simple exerciţii mintale”. Se vede, sigur, cum „ereticul” pendulează, de fapt, în numele poeziei: „Singur pe ţărm cu poemele mele/ cu trunchiul în nori şi capul în stele/ stau şi mă-ntreb: Cine oare mai ştie/ ce poate azi însemna poezie?” (Cu o mie de ochi).


                                                                            Constantin TRANDAFIR



          Mircea Anghelescu, „O istorie descriptivă a

                                  literaturii române”

         Mărturisim încă de la început că ne aflăm în fața unei încercări nu numai temerare, dar plină de substanță și de efecte pe termen lung pentru o literatură care a eludat în bună măsură tocmai această perioadă de acumulări și căutări de drumuri care se opresc în pragul romantismului. Intitulată O istorie descriptivă a literaturii române (Tracus Arte, 2019), ea reușește performanța de a parcurge un segment important din literatura noastră, definit de autor, foarte exact, ca fiind Epoca premodernă, pe care îl străbate foarte atent, recompunând liniile sale directoare și re-așezând discursul de istorie literară într-un context nu numai necesar, ci și exemplar. Mai întâi pentru că avem tot mai puțini temerari care se aventurează în spațiul literaturii vechi și premoderne, într-un climat literar dominat de critica de întâmpinare și care ocolește sistematic coborârea dincolo de linia de demarcație a marilor clasici. De aproape 50 de ani foiletonismul acesta, redus ca perspectivă de act cultural, domină producția de carte curentă, sustrăgându-se oricăror încercări de istorie literară tradițională (sau aparent tradițională) care urmărește semnalarea, descrierea și catalogarea unor manuscrise, opere sau autori ignorați sau uitați (onoare excepțiilor!). Preocuparea exclusivă pentru actualitate a sustras zone importante ale fenomenului literar din sfera preocupărilor stringente, ducând la extirparea sistematică a oricăror tentative și preocupări de istorie literară, iar acolo unde sunt, ele sunt fie trecute cu vederea, fie îngropate repede și definitiv sub tot felul de eschive mai mult sau mai puțin întemeiate, dar rostite pe un ton oracular și apodictic. Rezultatul e, firește, în dauna normalității literare, deoarece cercetătorii și investigatorii de carte și literatură care coboară mai jos de epoca clasică pot fi numărați pe degete. Mircea Anghlelescu e unul dintre aceștia. Pe vremea când Marin Bucur și-a scris Istoriografia literară românească, se mai putea vorbi de „școli” și tradiții în domeniu, de direcții universitare sau de literatură veche sau comparată, care încet-încet au fost considerate desuete și au murit prin inaniție, prin chiar lipsa unor centre de paleografie chirilică sau de specializare filologică adecvată. Școlile de masterat de la universități urmăresc studiul literaturii punând în exclusivitate accentul pe scriitori importanți, aleși din câmpul interbelic sau actual, făcând totală abstracție de literatura veche, premodernă sau modernă, alungând din preocupările tinerilor orice urmă de a se fixa mai jos de epoca marilor clasici și cu atât mai puțin a investigării unor cărturari, proveniți din zona traducerilor, prelucrărilor, imitațiilor și a modestelor încercări de început, chiar dacă acestea lărgeau subtanțial câmpul de acțiune al ideilor și fenomenului de înnoire al epocii. Știința criticii de azi se rezumă la prezentarea și discutarea unor cărți, și mai puțin de investigații în zona de ideație a unor epoci de atitudine și afirmare a unor curente de idei, a căror aducere la lumină presupune multă muncă și inițiativă personală, lupta cu lipsa unor bibliografii sau a unor instrumente de lucru adecvate. De cele mai multe ori chiar universitarii puși să formeze și să îndrume adepți în această direcție preferă mărunțirea materiei din curicula universitară, fragmentarea ei prin cursuri speciale, încât studenții se pomenesc că termină o facultate fără să aibă viziunea întregului corp al literaturii naționale și cu atât mai mult a istoriei patriei, redusă și strivită de alte necesități imperative de globalism intervenționist. E mult mai simplu să ne publicăm impresiile de lectură, decât să ne claustrăm prin arhive și biblioteci, recurgând la cea mai adecvată formulă de atestare critică, deoarece până și onestele monografii de scriitor, care își aveau rolul și locul lor în cadrul unui diacronism literar indispensabil, presupun un efort de lucru prelungit. Drept urmare, tinerii nu mai simt chemarea cercetării arhivelor, a colecților de manuscrise sau de carte veche, nu mai știu citi o epistolă, descifra o filă de cronică, o pagină de chirilică sau, dacă o fac, reduc totul la un mic culturalism regional.
        Cartea lui Mircea Anghelescu poate fi luată ca excelent ghid de lectură în epoca pe care el a frecventat-o și a bătut-o pas cu pas, și ca metodă, prin re-așezarea și re-organizarea acestui material într-o altă formă decât cea cronologică. Prima ei calitate este aceea de a fi refăcut, prin lecturi proprii și mai ales prin recurgerea la manuscrise, a unei bune părți din literatura română, pe care, în general, lumea a ignorat-o. E o muncă în bună parte de pionerat, care umple golul câtorva secole de literatură și producție de carte. Cele mai multe din exemplele date îi aparțin în totalitate, munca de defrișare a perioadei literare la care s-a fixat fiind făcută cu responsabilitate și temeinicie. Vom găsi aduse în discuție opere cu adevărat remarcabile, unde se găsesc idei și atitudini noi și pătrunse de spiritul veacului în care au fost create. Demersul său constă în refacerea stilului dominant al unei epoci, prin traduceri, poezie, eposul eroic, memoriale de călătorie, spectacolul de teatru. Înțelegerea literaturii „ca fenomen cultural și social, văzută ca rezultantă al unor procese, a unor curente sau a activității unor grupuri”, cu încercarea de a stabili coordonatele pe care se mișcă gândirea de ordin moral, religios, filosofic, sentimental, într-o perioadă sau epocă anume, determinând gustul literar și direcțiile de creație proprii sunt principalele obiective care patronează acest eșafodaj critic. În acest fel se reconstituie atitudinea față de literatura frumoasă, față de cartea de ficțiune și fantezie și mai puțin spre cea didactică și morală. Aici fenomenele se întrepătrund și tind să formeze o ideologie a epocii, să afirme o stare de spirit. Mircea Anghelescu are știința cuprinderii și decelării mulțimii de atitudini și gusturi și acuitatea strângerii lor în mari curente de orientare, așa cum o făcea și N. Iorga la început de veac.
        Un alt merit al abordării sale este acela de a vedea literatura din această epocă drept un bloc viu și cu încrengături multiple în toate zonele în care gândirea este călăuzită de un factor unificator. Moldova, Muntenia și Transilvania creează și se integrează într-o strategie unică de lectură, asezonată acelorași idei, atitudini, chiar dacă nuanțele și particularitățile nu lipsesc. A reface oarecum de la „firul ierbii” o formă de comunicare și de sentimentalitate provoatoare de schimburi de idei, de opinii, de atitudini care pot fi reîntâlnite sub forma unui discurs amoros, a celui rezultat din frecventarea „celuilalt”, este o operație de convergență ideatică și pluralism sectorial. Important e faptul că epoca e străbătută atent și sistematic printr-un releveu de amploare, care reevaluează și certifică alte valori și nume și le livrează unui public care a văzut până acum epoca la modul restrictiv și sărac, în viziuni de stampă decolorată. Or, M. Anghelescu are marele merit de a fi luat în primire teritorii noi, lăsate în uitare, neglijate și chiar lipsite de zone iluminate, ascunse privirii neaveniților, dar apte să furnizeze mari surprize formelor dominante. O primă întrebare la care răspunde este aceasta: spre ce scriitori străini se orientează boierii din Principate la sfârșitul sec. al XVIII-lea? Bazat pe o temeinică cercetare a tipăriturilor și a manuscriselor epocii, autorul stabilește câteva nume prioritare, printre care se numără Baculard d̀̀̀ ̀Arnaud, Bernardin de Saint Pierre, Voiture, Young, Florian, Gessner, Fenelon, care devin autori preferați pentru traducători și cărturari precum Alecu Beldiman, Iordache Slătineanu, Lazăr Asachi, Eufrosin Poteca, Nifon Bălășescu, Mihail Monologescu, Ion Cantacuzino, Dinicu Golescu, Ionică Tăutu, Petru Maior, care lasă o mulțime de manuscrise, pe care autorul le consultă atent. Tendințe și curente foarte diverse se pot detecta în conținutul acestora, în prefețele traducătorilor, în ideile pe care ei le vehiculează. Autorul demonstrează temeinic modul în care corpul monolitic al iluminismului este penetrat de accente cu sentimentalitate preromantică, cu tendințe de critică socială, de inflexiuni clasiciste, de preocupări pentru slujirea țării și a binelui național. În laboratorul vast al acestor ceremonii lecturale sunt pregătite de pe acum esențele mai puțin retorice și scolastice ale unor noi orientări literare. Ele vor îmbrățișa și domeniul credinței, deoarece un mare contingent de învățați și îndrumători ai mulțimii creștine provin din rândul bisericii, cum ar fi Gherasim Putneanul, Chezarie Râmniceanul, Filaret al Argeșului, Vartolomei Măzăreanu, Eufrosin Poteca, dar și oameni educați și pătrunși de literatură occidentală, precum poeții Ion Prale, Vasile Aaron, Nicolae Dimachi, B.P. Mumuleanu, Lazăr Asachi, Alecu Văcărescu, Dimitrie Meciu etc., mulți dintre ei gustând versurile lui Ovidiu, alții fiind atrași de literatura morții și a cimitirelor, a confruntării omului cu trecerea, cu panegiricele și plângerile de rămas bun care sunt rostite în asemenea ocazii. Literatura lui ubi sunt sau a vanitas vanitatum, exprimând deschis sentimentul de decrepitudine și deșertăciune a vieții, devine o preocupare constantă la oamenii care rostesc cuvinte la parastase, omilii, îngropăciuni, creează o stare de sentimentalism legat de soarta și vulnerabilitatea vieții, acestea fiind o anticameră reală a preromantismului și a ieșirii din clișeele iluministe. Fiecare domeniu al acestei noi orientări literare este extrem de bine documentat și valorificat prin analize și citate edificatoare, scoțându-se în evidență progresele de concepție, ca și de realizare stilistică a operelor literare respective, unele dintre ele căpătând dimensiunea unor adevărate tratate compoziționale, cum este cel care privește opera lui Vasile Aaron Retorta din vis, adevărat poem barochist, care cumulează multe din „ingeniile” unei fantezii debordante și pline de vitalitate. În el se face elogiul locului, ca cerc de emendare a realităților dacico-romane, a contestării stării de iobăgie în care a ajuns poporul român și un tablou veridic al ocupațiilor poporului de la sate („Unii, osteniți, coasa ascuțea/ Cu dânsele alții iarbă trăgea/ Alții, fiind fânul uscat, aduna/ Alții să se usuce bine-l înturna,/ Tineri și bătrâni, muieri, fetișoare/ Furcile sucind, asuda la soare”), ceea ce, în concepția autorului, ne face să asistăm la „maturizarea lirismului și ideii de literatură: în pofida supraviețuirii unei cantități de referințe mitologice, de clișee degenerate într-un barochism al urâtului și al putreziciunii naturale, poezia lui Vasile Aaron aduce o adiere de prospețime și de firesc de bun augur.” E în fond un proces de democratizare a naturii, de umanizare a peisajului, de percepție a stărilor naturale ca forme de viață ideală. În cartea noastră Aspecte și interferențe iluministe (1997) și noi am consacrat un întreg capitol modului în care are loc procesul schimbării atitudinii față de natură, prin încorporarea ei într-o stilistică polisemică adecvată, care merge mână în mână cu alt proces, cel al descoperirii intimității, printr-o „școală a amorului” la care este pus la contribuție și Ovidiu și Gessner și alți idiliști de marcă, dar și anumite pagini total uitate din Eufrosin Poteca, unde sentimentalitatea căminului și elogiul căsătoriei se face cu o serie de unelte ale buneicuviințe și ale armoniei familiale, care surprinde prin delicatețea desenului: „Focul amorului dintr-acest fel de prefaceri mă învăpăia din zi în zi. Mă uitam la dânsa ca la o floare din rai, ca la o lumină, ca la o dumnezeire.” O altă mutație esențială, dar în direcție contrară, nu spre idealitate, ci spre demistificarea mitologiei și a credințelor populare, este făcută de Budai Deleanu prin Țiganiada, care introduce jocul ludicului și al alegoriei fastidioase, pentru a reabilita registrul parodic și a-l muta în sistemul referențial al poeziei de toate zilele. Alte mutații și presiuni asupra imaginarului sunt surprinse și la alți participanți la efortul epic de a decela schimbările de mentalitate, și ele vin dinspre memorialul de călătorie, prin intermediul căruia drumeții noștri înregistrează diferențele sociale, juridice, administrative, fapt care le înlesnește o mai bună judecată asupra mersului social, printr-o înțelegere superioară a legilor, a binefacerilor civilizației, a rostului bibliotecilor, al școlilor și al teatrului, și care, așa cum spune autorul, stimulează simțul de observație și recursul la comparație cu o lume mai înțelept așezată. Observația are și o finalitate directă, deoarce „Dincolo de accelerarea ritmului..., se poate constata o reală îmbogățire a tehnicilor de sugestie utilizate în descrieri și o firească înțelegere a limitelor unor încercări de a împărtăși și altora propriile experiențe”. Tot o descoperire a acestei perioade de tranziție este înțelegerea „istoriei ca autobiografie”, așa cum o vede Petru Maior, și ca un mod de a răspunde unor provocări de ordin contestatar, având ca revers pledoaria pentru ieșirea din starea de iobăgie, care nu este starea firească dată de Dumnezeu, ci o răsturnare a normalității uzuale. În discuție sunt aduse și efectele câștigate de publicul degustător de teatru, deoarece suntem în faza primelor afirmări ale dramaturgiei naționale, care devin puncte de reper pentru o adevărată școală a moravurilor, cu impact mare la public, furnizând modele de comportament pentru un amplu proces formativ în care sunt angrenate toate clasele sociale și toate vocile responsabile ale momentului. Mai rămâne ca toate acestea să-și găsească locul lor cuvenit într-o dispunere cât de cât sistemică, marcând cele dintâi forme timide de istoriografie literară, mergând de la Samuil Micu la Vasile Popp (a se vedea și notele de subsol ale lui Dimitrie Vaida), ceea ce denotă că ne aflăm într-un câmp de mare influență a unui vânt al schimbărilor, pe care bogatele lecturi și observații ale lui Mircea Anghelescu le atribuie epocii premoderne, pe care o investighează temeinic și imperial. Ca mai toate cărțile sale, și aceasta este o carte de pionierat, la care se mai pot face modeste adăugiri de amănunat, dar osatura rămâne, precum silueta falnică a unei catedrale care cheamă de la mare distanță credincioși la închinare și rugăciune.
         
                                                                      Mircea POPA



                        „Jurnalism neconvențional”

        Așa se intitulează ultima apariție editorială a poetei Martha Izsak. Este o culegere de articole de dată recentă, apărute în publicații din țară și străinătate, marea majoritate în Jurnalul săptămânii (Israel). Este a doua antologie de acest gen, după volumul La Waterloo și la Târgu-Mureș, cum aflăm din prefața semnată chiar de autoare.
        Am citit cu interes aceste texte, care vin cumva în prelungirea operei poetice a Marthei Izsak. Am descoperit că poeta este și un excelent publicist. Scrisul său are nerv, concizie, limpezime, abundă în formulări bine găsite, uneori memorabile. De fiecare dată, indiferent ce subiecte și teme abordează (de o mare varietate), merge direct la țintă, nu se pierde în aspecte minore. De apreciat, nu în ultimul rând, onestitatea punctelor de vedere susținute și franchețea tonului, nu o dată caustic, neiertător. În nicio împrejurare autoarea nu pare dispusă la compromisuri. Se vede că nu-i plac jumătățile de adevăr, fie și cu riscul de a incomoda. În demersurile cu o  miză mai specială, pornește de la convingerea că anumite lucruri trebuie neapărat spuse cu voce tare și, mai ales, cu fermitate, nu pe ocolite. De aici nota de „neconvențional” pe care și-o asumă și care, de fapt, constituie sarea și piperul intervențiilor sale. Fără a fi lucrat vreodată într-o redacție, Marta Izsak dă dovadă de profesionalism. Nu face jurnalistică la întâmplare. În felul ei, are un program, militând constant pentru o idee, pentru o cauză. A fost și rămâne o luptătoare.
        Altminteri, vocația de jurnalist pare a fi moștenită de la tatăl său, Ștefan Izsak, redactor odinioară la ziarul Steaua roșie (azi Cuvântul liber) din Târgu-Mureș, supraviețuitor al Holocaustului, după ce fusese deportat în lagărul de la Dachau. Întreg calvarul prin care acesta a trecut este consemnat în memorialul Infernul limitat (Clusium, 1998). Varianta în franceză a volumului aparține poetei, altfel nelipsită de la multe evenimente legate de Francofonie și care fac obiectul unor ample și consistente relatări de presă. Mărturisește că ea a crescut și s-a format intelectual în spiritul limbii și culturii franceze, tatăl ei vorbea curent această limbă, iar cel mai bun prieten din lagăr a fost un francez, luptătorul din Rezistență Georges Dunoir. Imaginea tutelară a tatălui, ca dealtfel și a mamei, revine obsedant în mai multe articole, ori de câte ori se ivește un prilej de evocare și aducere aminte a întâmplărilor din trecutul familiei.
        În ce privește vocația jurnalistică, iată o tulburătoare mărturisire făcută la un moment dat, într-unul din articole, adevărată profesiune de credință a autoarei: „Când tata își scria articolele, mă furișam tiptil în spatele lui fără să știe... Pe foaia albă apărea un scris frumos, aproape geometric și eu îmi imaginam că ideile pun în mișcare stiloul tatei. El nu bănuia nimic, căci altminteri cred că îi pierea «inspirația», iar eu, care nici nu bănuiam că voi fi scriitoare și jurnalistă îi furam puțin câte puțin meseria.” Poate că, în alte împrejurări de viață, jurnalismul ar fi fost pentru ea pe primul plan, nu poezia. Adevărul e că cele două vocații nu sunt incompatibile. Avantajul articolului de ziar e că te poți implica direct, fără menajamente, într-o acțiune culturală sau de altă natură. Martha Izsak se simte bine în ambele ipostaze, de poet și jurnalist, nerenunțând niciodată la poezie.
        Chiar în volumul de față nu se poate abține să nu insereze și câteva poeme. Unul, cel mai emoționant, e scris în memoria unchiului din partea mamei, împușcat de naziști undeva la Gratz, în Austria: „fratele mamei/ scria versuri/ cu mâna stângă// răpit de urletul goților/ mânat de biciul lui Odin/ săpa tranșee gropi comune/ pentru vânt/ pentru morți și vii/ cu mâinile lui fine/ săpa în adâncuri/ în durerea cărnii/ ducându-și valiza/ jurnalul și poezia// a murit pe un câmp înflorit la Gratz/ lângă un fir de iarbă/ strivit de o cizmă necunoscută// deasupra gropii comune/ mai poți vedea și azi/ un steag alb/ și un jurnal/ cu treizeci de poeme.” În același registru trebuie receptată și Poezie pentru Bunica ESTER. Aceasta e prezentată, în cel puțin două articole, drept o femeie cultă, absolventă de conservator (cînta la vioară), pasionată îndeosebi de literatura germană, dar (ironia soartei) „a murit în drum spre Auschwitz, într-o biserică în timpul unui bombardament”. Ambele poeme sunt încărcate de un fior liric autentic, plin de dramatism. Referințele livrești  nu fac decât să evidențieze și mai puternic absurdul unor situații aproape inimaginabile.
         Alte texte din carte pot fi citite, integral sau parțial, ca niște proze scurte. Conțin povești și scene de viață, fragmente dintr-un posibil roman de familie (încă nescris), în care se reflectă destinul tragic al unei întregi comunități mult încercate de-a lungul istoriei (Băla: evrei de altădată, Dr. Isidor Simon: de la Băla la Paris, Nu s-a născut și... n-a murit de moarte bună, Limbajul ascuns al arhivelor ș. a.). Poeta conchide, la un moment dat, cu tristețe și amărăciune: „Sărmanii mei strămoși care au lăsat doar pietre funerare... și urme.”
        Deși par conjuncturale, asemeni oricărui articol de ziar, textele din volum, cele mai substanțiale (nu puține la număr), ies de fapt din „tipicul cotidianului”. Autoarea a pornit parcă într-o lungă și temerară călătorie, fără început și fără sfârșit, trecând – cum afirmă într-un loc – de la dictonul „cunoaște-te pe tine însuți” la „cunoaște-ți strămoșii...”. E uimitoare tenacitatea cu care investighează trecutul familiei sale (decimate în condițiile tragice amintite), mergând pe firul istoriei și al memoriei colective. Băla, Voiniceni, Ruscova... devin repere ale unui destin greu de înțeles de cineva din afară, care n-a trăit direct acele vremuri de restriște și amurg al umanității. Poeta face parte din prima generație de după Holocaust. Consideră că e de datoria ei să dea la iveală și să limpezească unele lucruri, care i-au rămas până acum neștiute (din varii motive). O face cu îndârjire și consecvență, parcă pentru a recupera pe ultimii metri tot ce nu s-a făcut mai înainte. Știe că s-a înhămat la o muncă dificilă, pe cont propriu, dar asemenea demersuri – bazate pe credibilitatea pe care i-o conferă tăria de caracter și talentul – nu pot da greș.

                                                                      Cornel MORARU