Întîlnim uneori o aroganță moale

         
          S-a iscat la un moment dat o dispută între Lucian Blaga și Tudor Vianu pe subiectul mitului. Pe cînd cel de-al doilea afirma că miturile sunt o creație exclusiv colectivă, primul susținea că pot fi și produse individuale. Înclin spre opinia lui Blaga. Fiecare dintre noi, în funcție de coeficientul a ceea ce se numește viața interioară, e deschis spre un soi de experiență mitică sui generis: aceea de a-și recupera trecutul printr-o investiție mitică în ființe, lucruri, împrejurări, locuri ale acestuia. Episoade ale unei fabuloase origini, ale unei nașteri fără sfîrșit. Amintiri creatoare de sine, în contrast cu memoria mecanică, nediferențiată. Mai puțin în raport cu normele unei „logici universale”, așa cum interpreta miturile Claude Lévy-Strauss, preponderent cu irațiunea suverană a afectivității. Cu intuiția producătoare de imagini  recuperatoare. Emoția pierderilor poate deveni constructivă pe un asemenea plan ideal. Ființa se apără de propria-i povară, oglindindu-se în amintiri. Insuficientă sieși prin suferința existențială, luptă cu sine cu ajutorul acestei mitologii intime care o întoarce spre începuturi. Îi îngăduie să renască.
                                                                              *
          Ghinionul unor contemporaneități: Vasile Voiculescu – Tudor Arghezi, Tudor Vianu –
G. Călinescu, Eugen Simion – Nicolae Manolescu…
                                                                              *
          Întîlnim uneori o aroganță moale, vătuită, ceea ce ar putea fi socotit un indiciu de abilitate a acesteia. Pe cînd aroganța fățișă presupune riscul unei confruntări directe, varianta ei soft derutează, ocolește ori amînă ciocnirea cu Celălalt. Ca orice tertip dilatoriu, reprezintă produsul unui compromis. Un compromis al exponentului său cu potențialul adversar, dar și cu sine însuși. O meschinărie ce-și acceptă retușul printr-o altă meschinărie.
                                                                              *
          Dintr-un film: „Oare cine știe că e fericit, poate fi fericit cu adevărat?”.
                                                                              *
          „Grădina Zoologică din Telford; Marea Britanie, folosește figurine de carton pentru a suplini lipsa unor pinguini Humboldt. Am putea proceda și noi la fel în cazul politicienilor români. Nu consumă mult, nu fac mizerie, nu zic prostii” (Dilema veche, 2018).
                                                                              *
          25 noiembrie 2013. Un magnific curcubeu cum n-am mai văzut demult, în Amarul Tîrg. Un inel de logodnă mistic al Cerului cu pămîntul? Ori doar al Cerului cu propriul reflex?
                                                                              *
          „E de ajuns să luăm în mînă o colecție de ziare, veche de cîteva luni, pentru a vedea cu cîtă constanță evenimentele fac să devină confuze, în puține zile, pronosticurile celor mai competenți oameni. Trebuie, oare, să îndrăznesc a adăuga aici că un om competent devine acel om care se înșeală în toate privințele? Nu pot să nu mă gîndesc la acel trust al creierelor, care, reunit în America, s-a pierdut în discuții, după cîteva săptămîni” (Paul Valéry).
                                                                              *
          „A. E.: „Poeții, dragul meu, pot fi împărțiți în două categorii. Unii sunt de tipul acelor indivizi cumsecade care practică jocurile de noroc pentru a-și «omorî timpul», pe sume derizorii ori fără bani. Alții au caracterul jucătorilor pasionali, gata a-și jertfi totul, banii, slujba, locuința, reputația, în goana, aș zice, nu pentru un cîștig oricum problematic, ci îmbătătoare prin natura sa irațională, prin absurdul său irezistibil. Îndrăznesc a crede că ultimii sunt poeții adevărați, damnații. Cei capabili a transmuta virtutea în viciu și viciul în virtute”.
                                                                              *
          Un urs are un miros de 12 ori mai dezvoltat decît cel al unui copoi.
                                                                              *
          Încă o dată România e prima într-un top european, cel al accidentelor de circulație. 94 de morți pe milionul de locuitori în 2012.
                                                                              *
          Se întîmplă nu o dată ca, reflectînd cu prietenie la Celălalt, să nu-i atribui defectele tale pe care s-ar putea totuși să le aibă la rîndul său. Oare în felul acesta îl idealizezi sau încerci a-ți ascunde propriile defecte față de tine însuți?
                                                                              *
          „Potrivit unui studiu realizat de experți de la University College London, viespile polenizează
florile și toate plantele folositoare, asigurînd recolte bogate. De asemenea distrug insecte dăunătoare cum ar fi afidele și omizile. Din păcate, populația de viespi scade din cauza schimbărilor climatice și a pesticidelor. Se cunosc peste 10.000 de specii diferite de viespi în întreaga lume. Trăiesc în colonii, deși există multe specii care duc o viață solitară” (Click, 2018).
                                                                              *
          Am observat că unele personaje de-o caracteristică mondenitate, de-o dezinvoltură nicicînd
dezmințită pretind că ar fi… timide. De ce țin oare a se orna tocmai cu ceea ce le este funciarmente atît de străin? Pentru a-și masca tentația autoritară, a-și îmblînzi formal impulsul dominator? E un răsfăț al celor în cauză, un soi de regurgitație morală. Îmi vine în minte acel bărbat voinic, chiar nițel obez, care ani buni a apărut pe ecranele tv. pentru promovări de ordin financiar, purtînd peste pantaloni o fustă scurtă. Cu gîndul desigur la un atare tip, Iaroslav Hasek aprecia timiditatea drept „o șmecherie”. A. E.: „Nu cumva un Nicolae Breban sau un Mircea Dinescu s-au declarat și ei… timizi?”.
                                                                              *
          „Ceea ce am învățat nu mai știu. Puținul pe care-l mai știu l-am ghicit” (Chamfort).
                                                                              *
          Caracterul suspect al norocului. Ambuscada ce-o implică, atentînd la normalitate. Dar, vai, nu stă în puterile umane capacitatea de-a se feri deopotrivă de nenoroc și de noroc.
                                                                              *
          „Vajiralongkorn al Thailandei este cel mai bogat rege din lume datorită averii de 30 de miliarde de dolari moștenite de la tatăl său. În visteria regală deținută de el se află inclusiv diamantul de 545 de karate, cea mai mare piatră prețioasă care a fost prelucrată vreodată. Pe locul doi în topul realizat de revista «Fortune» se află sultanul din Brunei Hassanal Bolkiah (72 de ani), care are o avere de 20 de miliarde de dolari. (…) Printre extravaganțele sultanului menționăm cel mai mare palat regal din lume, care costă 350 milioane de dolari, avioane personale și o colecție de 600 de Rolls-Royce” (Click, 2018).
                                                                              *
          Lectura fragmentară, „ciupită”, după cum o numește A. E. Aceasta are loc atunci cînd deschizi o carte sau o revistă oarecum la întîmplare, o frunzărești oprindu-te la cîteva rînduri pe care le ruminezi pe loc sau (și) mai tîrziu. Astfel reții cele aflate mult mai ușor și cu mai mult spor (al reacției, al procesării) decît în situația unei lecturi întinse, sistematice, în climatul căreia, dacă se prelungește, episoadele interesante riscă a se „încăleca”, a-și pierde efectul.
                                                                              *
          Sunt unele păcate de natură degradantă dar subtilă, care ar aduce cu păcatul celui ce s-ar privi în oglindă, plîngînd” (Monseniorul Ghika).
                                                                              *
          „A.E.: „Să-ți reamintesc un banc de pe vremea lui Ceașcă și să-i încerc actualizarea. O coadă, precum nenumărate altele, la ușa unei Alimentare unde «au băgat ceva» (nu se știe ce anume). Un cetățean nu respectă rîndul, proțăpindu-se în față. Cineva îi face semn că nu e rîndul lui. Nici un răspuns. Altul, bătrîn, mormăie o observație. Nici un răspuns. O femeie cutează a-i atrage atenția că ține în brațe un copil. În sfîrșit, individul se rostește «Sunt de la Scornicești». Oare cîte un confrate al nostru nu poate zice azi spre-a obține un avantaj: «Sunt de puțină vreme sosit de la Paris»? Am fost martor la un asemenea moment…”.
                                                                              *
          „Condiția contradictorie a stării artistice. Artistul trebuie să observe ca și cum ar ignora totul și
să-și execute lucrarea ca și cum ar ști totul” (Valéry).
                                                                              *
          Excesul de celebritate poate deveni un handicap al operei. Sub acțiunea sa opera riscă a se oxida, a bălti. Dispare spațiul de necunoscut care se cuvine să-i susțină atractivitatea, să o însuflețească. Cititorul nu mai izbutește a fi un explorator al operei, nu mai poate să-și încerce în raport cu aceasta propria-i aventură. Totul e parcelat, decis, închis. Să ne imaginăm că un Stanley sau un Amundsen ar dori să descopere ținuturi necunoscute în spațiul aglomerat al unei mari metropole.
                                                                              *
          Pe ce lume trăim. „În satul dâmbovițean Priboiu, un bărbat ar fi violat, timp de mai multe luni, un  puști de 8 ani. Mai mult, polițiștii dezvăluie că băiatul ar fi de fapt copilul agresorului, din relația cu sora sa. Individul a fost ridicat de polițiști și urmează să fie arestat pentru 30 de zile” (Click, 2018).
                                                                              *
          Dorința de creație e deja un stadiu al creației, cel mai ingenuu fiind ombilical legat de inexistență.
                                                                              *
          „Care dintre noi nu încearcă sentimentul că animalele de noapte sunt o anomalie a naturii? Acest sentiment dovedește însă un singur lucru: noi toți suntem încă adepții unui secret cult al soarelui. Într-un sens suntem contemporani cu vechii egipteni sau mexicani. Dacă am analiza alte multe sentimente ale noastre, am descoperi că suntem contemporani cu toate timpurile” (Blaga).
                                                                              *
          Am constatat că o seamă de „specialiști în animale”, unii de pe o poziție „științifică”, alții în
postura dresorilor de lux (cu apariții de efect, fără îndoială substanțial remunerate, pe micul ecran), insistă pe deosebirile ce există între animalele de companie și noi. „Nu trebuie niciodată să uităm că animalele formează o lume a lor, cu care nu avem nimic comun”, nu ostenesc a susține aceștia. Suficient pentru a-i trece, în ciuda aparențelor, în clasa  neiubitorilor de animale. Căci altminteri n-ar putea să le scape prezența incontestabilă a trăirilor noastre psihice, a trăsăturilor noastre de caracter la cîini, pisici, păsări etc. Atunci cînd avem în custodie niște ființe, nu se cade a ne întreba și prin ce ne-am asemăna cu ele? Zăbovind în preajma necuvîntătoarelor, ne dăm seama că suntem în măsură a descoperi în mediul lor un șir de tipuri tulburător similare, pînă la jocul nuanțelor, cu cele ale umanității: bărbatul vanitos, capricios și agresiv ori numai dominator, cu un tact ce traduce demnitatea rangului asumat, timidul cu ezitări ale mișcărilor, cu alternanțe între momentele de elan și spăimoasă retractilitate, individul amorf, șters, sortit banalității, ca și femeia cochetă, conștientă de puterea-i de seducție, calină dar și trufașă, cea răsfățată, dornică de mîngîieri și de un culcuș privilegiat, în locuri puțin uzuale ori aproape de stăpîn, mama cea grijulie, cu o bunătate extinsă nu o dată dincolo de progenitura proprie, „gospodină” în felul său delicat-devotat ș.a.m.d. Figurile cu care ne-a obișnuit omenirea se întrezăresc și în manifestarea puilor ale căror jocuri apar orientate către o anume structură comportamentală. Și nu avem a face cu o serie limitată de diferențieri. Datele psihosomatice ale universului animalier relevă combinații de o uimitoare varietate, incredibil apropiate de cea a societății noastre. Pentru cine e dispus să vadă, avem a face pur și simplu cu o dublură a acesteia. Astfel încît dragostea pentru semenii noștri fără grai are temeiul complexității lor, atît de ușor trecute cu vederea de amintiții „specialiști” (doar ai suprafețelor, deoarece dimensiunea esențială a fenomenului le scapă frecvent).
                                                                              *
          „Cîinele are toate calitățile omului, mai puțin defectele lui” (Byron).
                                                                              *
          Barbu Cioculescu, la telefon: „Dacă mă întreabă cineva, dimineața, cum mă simt și-i răspund că nu mă doare nimic, înseamnă că am murit”.
                                                                              *
          „Îi vorbeam lui Robert. Tennyson. Avea totul: frumusețe, talent, avere, onoruri. Soția lui, pe
minunata lor proprietate de pe insula Wight, îl apăra de pisălogi, îi ascundea articolele neplăcute care începuseră să apară despre opera lui la bătrînețe. N-avea altă menire pe lume decît să-și îndeplinească datoria de poet încununat de lauri. Într-o zi, a exprimat cu privire la el însuși această judecată de-o luciditate cruntă: «N-am nimic de spus»” (Julien Green).
                                                                              *
          „A.E.: „Un autor se cuvine să se privească în imaginea pe care i-o oferă propriul său text, aidoma lui Dorian Gray cînd își privește portretul. Pe lîngă trăsăturile prin care e recognoscibil, apar altele care-i pot desfigura chipul ori îl pot flata excesiv. Cum crezi că ar fi mai rău?”.
                                                                              *
          Multe femei poartă acum cu  aerul cel mai firesc straie masculine (cît de departe suntem de epoca lui Georges Sand!), dar puține își dau seama că acestea nu mai sunt compatibile cu o vîrstă. Întîlnesc adesea sexagenare sau septuagenare „serioase”, cărora hainele bărbătești (mai cu seamă pantalonii!) le dau un aspect grotesc. Caricaturi care ar fi fost preferabil să nu existe. Oare n-a supraviețuit în mentalul doamnelor în cauză fie și o minimă exigență a cochetăriei?
                                                                              *
          Culmea timidității: să te intimidezi pe tine însuți.
                                                                              *
          „Un papagal african a dispărut din colivia unui britanic care locuia în California doar pentru a se întoarce patru ani mai tîrziu vorbind spaniolă. «Nu mă deranjează că a pierdut accentul britanic», a spus fericit proprietarul” (Dilema veche, 2018).
                                                                              *
          Cel mai rapid cîine, ogarul, poate atinge o viteză de 80 km. pe oră.
                                                                              *
          Octombrie 2013, Cluj. Avînd puțină vreme la dispoziție, izbutesc să dau, seara, o tură prin centru. Previzibilă nostalgie ce mă stînjenește. Clădirile atît de familiare cîndva capătă o alură oarecum abstractă, ca și cum ar fi ilustrațiile unui album. Ceva mort s-a fixat în ele, o pastă străină în contururile cunoscute care se îndoiesc nu doar de  insignifianta mea prezență, ci și de ele însele. Par a se mira că se înfățișează astfel, a se scuza în muțenia lor vag conturbată. Dacă mă aflu în mijlocul lor, neîndoios spectral, și zidurile cu pricina sunt nu mai puțin duse de pe lumea aceasta. Sau măcar într-un fel de prostrație, încă  naive, neajutorate. Spre a sublinia dezastrul, librăria Universității, cea emblematică pentru urbe, pe care o știam de vreo șase decenii, e atît de surprinzător dezafectată, cu ferestrele întunecate, insuportabil acoperite cu o mîzgă de atelier murdar.
                                                                              *
          „Cele mai recente studii indică faptul că, la nivel global, datorită beneficiilor terapeutice
incontestabile, adopția unei pisici este la propriu profitabilă. Experții au calculat că reducerea costurilor cu îngrijirile medicale, sub influența felinelor, a adus Germaniei economii de apoape 5 miliarde de euro, sau 1,5 miliarde de euro în cazul Australiei, din anul 2000 pînă acum” (România liberă, 2018).
                                                                              *
          Idealizarea perversă a lucrurilor pe care ești nevoit a le amîna. Vrei să faci altceva, cînd trebuie să te supui unei obligații publicistice care n-ar suporta amînare, circumstanță ce înfrumusețează incontestabil factorul refuzat în acel moment. Aspirațiile tale devin uneori năvalnice, focalizîndu-se mirific asupra lui. E la mijloc un sacrificiu meschin, deoarece ți se impune din afară, neputînd fi integrat în ființă. Astfel ia naștere o transfigurare emoțională prin protestul surd. Un act compensator grație revoltei conținute.

                                                    Gheorghe GRICURCU