Interviul ACOLADEI. CONSTANTIN CĂLIN

                                        „Echilibrul face mai gustoasă bucuria”

        – Ați rămas legat în mod statornic, stimate Constantin Călin, de Moldova, prin întreg itinerariul de viață și literatură. Primul popas va fi, în discuția noastră, chiar spațiul originar: satul Udești – Suceava. Care sunt ecourile amintirilor din primii ani, apoi, de mai târziu?
        – Stau, începând de la liceu, în Moldova, dar nu uit nici o clipă că sunt bucovinean. De câte ori am ocazia – iată și acum – mă agăț de faptul acesta. În mintea mea, a fi bucovinean e un „titlu”, pe care încerc să-l exhib prin comportament. Cum? Prin seriozitate și loialitate. Mă cenzurez, riscând uneori să par rigid, și sunt exigent în relațiile cu ceilalți. Adăugați, apoi, că-s reticent din fire și am o educație cazonă: nu arăt, dar am absolvit un liceu militar. Din toate astea rezultă o figură nu prea simpatică, la care însă, în pofida anumitor consecințe rele, nu renunț. Bucovina mea nu-i Bucovina din reclame, turistică, cea din versul cu „plai cu flori”; e aspră, dârză, laborioasă, reactivă. Personal, nu agreez imaginile bucolice, decorative, și nu simpatizez cu mittel-europenismul superficial al unora de azi care ignoră durerile trecutului, „captivitatea austriacă”, opresivă, pentru a-l cita pe vicoveanul Ion Nistor, „cel mai important istoric al provinciei”, cum îl considera N. Iorga. Când vine vorba de Bucovina, tresar în memoria mea zeci de scene de un tragism greu de descris. Vrând să stăpânească prin teroare, legiuitorii imperiali au imaginat pedepse de o cruzime enormă (citez dintr-un act redactat în 1790, adică 15 ani după ocupație): „cu sabia sau spânzurătoarea”, cu „rumperea cu cleștele”, cu „frângerea și împletitul trupului pe roată”, cu „tăierea în patru bucăți” și „târâtul pe uliță”, cu arderea pe rug („o grămadă de leamne”), plus confiscările de averi. Înaintea Primului Război Mondial funcționau din plin spânzurătorile colonelului Fischer, supranumit „călăul Bucovinei”. Și totuși teama nu ne-a biruit. Printre numeroasele gesturi de nesupunere, unul, anterior actului amintit, a fost al popii Andrei din Udești, care a luat o parte dintre enoriași și s-a refugiat. Bucovina pe care o privilegiez în suflet e – nu în ultimul rând – „țara” (aşa se definea înainte de 1918) unor cărturari de seamă, lingvişti şi istorici (Sextil Puşcariu, Al. Procopovici, Ion Nistor, Dimitrie Onciul ş.a.), o „ţară” cu o coeziune internă mai mare și cu un grad superior de alfabetizare, în momentul Unirii, comparativ cu provinciile din Regat. Bucovineanul posedă un instinct regional puternic și un simț al diferențelor generator de ambiții. Udești, satul natal, un loc modelat frumos de Dumnezeu: are dealuri înalte, râpi adânci, păduri, imașuri, terenuri grase și terenuri sărate, e mărginit într-o latură de apa Sucevei și de luncă. Iar din perspectiva ce ne interesează aci, este un punct distinct de „geografie literară”. Un sat care a dat mulți – neverosimil de mulți – scriitori: G. Rotică, Eusebiu Camilar, Haralambie Mihăescu, Valeriu Cimpoeș, Constantin Ștefuriuc, Mircea Motrici, Constantin T. Ciubotaru, Liviu Popescu, Bogdan Niculi. Pe această listă pot fi trecute soțiile și copiii unora dintre ei: Magda Isanos, soția lui Eusebiu Camilar, Elisabeta Isanos, fiica lor, Doru, fiul lui H. Mihăescu. Sau udeşteni prin adopţiune: Emil Simion. Despre fiecare din cei numiți se pot spune lucruri bune. Deschid o paranteză: noi doi știm, nu exclud însă ca un tânăr ori cineva de altă meserie să întrebe ce-a făcut, de pildă, Haralambie Mihăescu, care, la fel cu Eusebiu Camilar, a fost membru corespondent al Academiei? A scris – îi răspund – două lucrări fundamentale (Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman și Influența grecească asupra limbii române pînă în secolul al XV-lea) și o Istorie a literaturii latine; a tradus pe Aristofan, Democrit, Tacit, Mauricius, Teophilact Simocata, Procopius din Caesarea ș.a. Eu am fost mai apropiat de Eusebiu Camilar. Când eram student, visam să-i calc pe urme și să ajung prozator. I-am arătat câteva „încercări”. M-a încurajat, dar m-a și ținut pe loc un timp care mie, din cauza nerăbdării, mi s-a părut foarte lung. Într-o zi mi-a promis că-mi va publica o schiță despre moartea unui cal, pe care o credea mai reușită, în Scrisul bănățean, în redacția căruia avea prieteni. Taman atunci însă revista s-a restructurat şi transformat în Orizont. „Bucata” mea, la care desigur țineam, n-a mai văzut „lumina tiparului”. Curând m-am reprofilat în recenzent, iar Camilar a conchis că asta mi se potrivește mai bine. Apropo de Udești și de Camilar: el a iubit satul cum eu nu sunt în stare. L-a proiectat în mitologie. Aci și-a scris aproape întreaga operă. Aci a tradus Sakuntala, Tristele și Ponticele. Primele două distihuri dintr-o poezie de-a sa sună astfel: „Mărturisesc, să afle ai mei nepoți măcar:/ Mi-au fost blazon opinca și bâta de văcar,// Și mi-a aprins elanul spre-al artelor temei,/ Natura udeșteană, în amfiteatrul ei” („Blazonul”). Un „blazon” similar avem cam toți cei ce ne-am ridicat de-acolo. Cam toți provenim din părinți săraci (căci pământul era insuficient). Cu o excepție, toți suntem întâia generație de intelectuali. Firesc, scrisul ne-a insuflat sentimentul unui progres radical. Neatenți când e vorba de sociologia devenirii noastre și lipsiți de imaginația răului, „nepoții” nu știu nici ce traumă, nici ce resort reprezintă sărăcia; pentru ei, a aborda o atare temă e antipatic, chiar odios. Pentru mine, sărăcia (de ale cărei „ecouri” nu m-am despărțit încă) a fost și blestem și binecuvântare. M-a limitat, m-a și impulsionat, mi-a decis calea!
        – Anii studiilor filologice şi-au pus amprenta asupra preocupărilor tânărului care îşi construia personalitatea. Care au fost profesorii care v-au susţinut? Dar colegii cu care v-aţi aflat pe acelaşi drum?
        – Sper să nu sune bombastic: sunt ce sunt pentru că „istoria” (mai exact o înţelegere, din 1958, între Hruşciov şi Gheorghiu-Dej, privitoare la reducerea efectivelor militare) a intervenit în evoluţia mea. M-am trezit (motivele le-am expus într-o pagină din volumul Provinciale) pe lista celor avansaţi peste noapte de la gradul de elevi-caporali la cel de sublocotenenţi şi trimişi să ne găsim locuri de muncă. Mie mi s-au oferit posturi de contabil şi de operator de cinema (sau director de cămin cultural, nu-mi amintesc clar). Le-am refuzat. Opţiunea pentru filologie a fost spontană şi s-a bazat pe singura vocaţie pe care mi-o recunoşteam: cea de a citi. Am mers aşadar la admitere după doi ani de Şcoală Militară de Artilerie Antiaeriană şi după o pregătire sumară de circa zece zile. Ştiam componentele tunului de 120 mm, ştiam logaritmi, ştiam multă literatură rusă şi sovietică, nu şi materiile trebuitoare. Am reuşit cu o medie mică (7,20), suficientă însă ca să primesc bursă, care era condiţia sine qua non, absolut vitală pentru a continua ca student. Listele au fost afişate seara. Bucuros, m-am întors acasă cu un tren de noapte. Ignorând pericolul, am trecut peste râul Suceava pe o punte înaltă şi îngustă, cu uşurinţa unui actor de circ, lucru care pe lumină, văzând apa de dedesubt, mă îngrozea. Problema de care m-am izbit imediat a fost că nu aveam încă haine civile. Am plecat la facultate îmbrăcat cu pantaloni cazoni de vară şi cizme, plus o bască, o vestă cu romburi şi o canadiană, pentru zilele friguroase, într-o valiză de lemn vopsită azuriu. Situaţia materială precară m-a constrâns la o viaţă studenţească circumscrisă în triunghiul cămin, universitate, cantină. După cursuri, stam în bibliotecă până îmi oboseau ochii sau picoteam. Prima sesiune de examene a fost capitală pentru mine: m-a propulsat pe o poziţie de fruntaş, pe care, apoi, m-am străduit s-o menţin. Crescut în disciplină, mi-am respectat profesorii, dar, decent şi timid, am stat la distanţă de ei. Mă dezgustau aceia dintre colegi care-şi inventau pretexte pentru a intra „pe sub pielea” lor, care se ofereau să le ducă servieta ori călimara. Şi azi am o vie repulsie faţă de obedienţi (care în alte împrejurări devin „fiare”). Pe mine profesorii m-au cunoscut, cred, exclusiv din carnetul de note, nu de la uşa cancelariei. La rândul meu, i-am prizat doar din băncile amfiteatrului, iar pe unii şi din paginile Iaşului literar sau, uneori, ale Contemporanului şi Gazetei literare. Atent, am putut să-i „ierarhizez” şi să remarc calitatea esenţială a fiecăruia: multilateralitatea, lărgimea de orizont a „Magistrului” Al. Dima, memorabil în câteva lecţii şi conferinţe, fervoarea dublată de o gesticulaţie de amvon a profesorului de literatură veche I.D. Lăudat, maniera urbană, impecabilă şi eleganţa în enunţuri (din care se pot extrage sute de aforisme) a lui Constantin Ciopraga, profunzimea discretă a lui Liviu Leonte, paradoxismul şi teatralitatea „maestrului” Al. Husar (nu în întregime pe gustul meu), calmul descriptiv al Mariei Platon, erudiţia în câmpul romanisticii a lui Ştefan Cuciureanu, imensa ştiinţă a indoeuropenistului şi moralistului Teofil Simenschy, traducătorul Panciatantrei şi autorul unui Dicţionar al înţelepciunii, o siluetă detaşată dintr-un roman englez din epoca victoriană. Deşi n-a fost unul dintre profesorii de seamă, mă simt dator să-l pomenesc aci pe Ion Tiba (ulterior lector de română la Cracovia şi traducător din limba polonă), care, după examenul de Teoria literaturii, mi-a anticipat un viitor de critic. Spuse după primul trimestru, cuvintele lui m-au marcat mai tare decât ale altora de mai târziu. Cine din ei m-a susţinut?, mă întrebaţi. În timpul facultăţii, în mod special, nici unul. În anul al treilea, de exemplu, am avut un moment de cumpănă, când a existat chiar riscul de a fi exmatriculat. Cauza? O „ieşire” virulentă în timpul unei şedinţe UTM. Astăzi, un atare incident poate părea minor, ba şi ridicol. Atunci (aprilie 1960) era să-mi fie fatal. Pentru că şedinţa s-a încheiat în huiduieli, a fost declanşată o anchetă cu privire la influenţa mea printre studenţi. Una din ameninţări a sunat: „Vei păţi ce-au păţit Zub şi Popescu [adică o să ajung la închisoare]!”; alta: „O să te trimitem [fiind fiu de ţărani] înapoi în agricultură!” Două săptămâni m-am simţit năuc, solitar, vid de speranţă. Ei bine, n-am aflat ca vreun profesor (câţiva fuseseră în sală) să-şi fi pus obrazul pentru mine, să mă apere. În schimb, majoritatea colegilor mi-au ţinut partea, şi astfel „cazul” s-a încheiat fără sancţiune. Noi eram Facultate de Filologie, Istorie, Filozofie. Din 200, după absolvire, unii, nu toţi de la Română, s-au afirmat atât în domeniul didactic, cât şi în ziaristică şi literatură. L-aş aminti, întâi, pe N.V. Turcu, prozator, dramaturg, poet, al cărui scris – am spus comentându-i debutul – se caracteriza prin acuitate, ironie, expresie neologistică sicativă, tăioasă şi prin subtilitatea cu care combina visul cu realitatea. A murit prematur, la 52 de ani, fără să-şi vadă tipărită întreaga operă. Altul care merită citat e amicul Constantin Trandafir, vecinul de pagină din Acolada, critic şi prozator, spirit elastic, dinamic, vivace, stăpân pe o dicţie şi gesticulaţie critică distincte şi cu o ironie aidoma celei zarifopoliene. Zarifopol, Caragiale, Creangă sunt, de altminteri, autorii de care s-a „contaminat” de tânăr şi despre care a dat interpretări devenite de referinţă. Prompt, fluent, face şi o atractivă critică de întâmpinare. Prezenţe sigure, validate de premii ale unor filiale şi reviste sunt, apoi, romancierul şi nuvelistul Vasile Iancu, fost corespondent al României libere, traducătorii Mihai Maxim (din rusă) şi Alexandru Şerban (din polonă). În fine, un coleg de grupă, Remus Zăstroiu, cercetător la Institutul „A. Philippide”, e cel ce „filtrează” articolele Dicţionarului General al Literaturii Române, veghind asupra eventualelor inexactităţi. Înşiruirea ar trebui să continuie cu menţionarea unor lingvişti (V.D. Ţâra, Constantin Frâncu, Const. Cojocaru), bibliografi (Gheorghe Pătrar, Mircea Filip-Leteanu), autori de scrieri didactice (Neagu Perianu, Ioan Rusu), folclorişti şi antropologi (Mircea Fotea, Grigore Racaru), editori (Gh. Sprinţeroiu). Cel mai recent apărut pe lista de autori e Dumitru Barău, poet şi romancier, convingător îndeosebi în ultimul gen. Dacă o adun, contribuţia noastră înseamnă trei-patru rafturi de bibliotecă, din care unul – sigur – cu cărţi valabile.
        – Oraşul Bacău şi revista Ateneu au devenit mai târziu repere statornice care v-au dat un sens pozitiv împlinirilor dvs. Aţi fost şi dvs. un „atenian”, ca să folosesc un cuvânt inspirat al poetului Ovidiu Genaru. Cum au fost anii tineri, cum se arată a fi fost anii maturităţii depline?
        – Până la repartiţie, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge în Bacău. Dacă nu intervenea o „răzbunare” a unei d-ne Frunză, la examenul de diplomă, ar fi trebuit să rămân la Catedra de literatură. De Iaşi eram legat intelectual şi sentimental. Aci făcusem liceul şi facultatea, aci aveam o prietenă studentă la medicină. Ca un fel de „compensaţie” mi s-a dat un loc la Institutul Pedagogic din Bacău. Semnele „provinciei” le-am constatat venind (cu aceeaşi valiză cu care plecasem la facultate, săracă) pe drumul de la gară spre centru: oameni ieşiţi pe trotuar, cu scăunelul după ei, la taifasul de după-amiază. Strada mirosea a praf udat cu stropitoarea şi a cafea. Plopii, rariştea dintre casele din zona Institutului, care era situat dincolo de „barieră”, precum şi alte lucruri observate în zilele următoare m-au cam dezolat. Revista Ateneu s-a înfiinţat după un an, meritul apariţiei revenindu-i lui Radu Cârneci, singurul dintre „scriitorii noi” cu volum, un tip perseverent, animator din specia Heliade Rădulescu, febril şi cu instinct de „şef”. O formidabilă locomotivă, cum am mai zis undeva. Eu am colaborat de la primul număr, cu un articol, necesar la inaugurarea „seriei”, despre autorul Plumbului („Bacovia, azi”), alterat de intervenţiile unui politruc local, ilegalistul G. Ilie, pe care autorităţile îl detaşaseră în chip de cenzor. Anterior, publicasem, la întâmplare, mici texte, nesemnificative, în Viaţa studenţească, Zori noi, Steagul roşu şi Iaşul literar. Un mensual, Ateneul, mi-a oferit şansa colaborărilor ritmice. Într-o vreme în care în Moldova nu existau decât două reviste, era un noroc să beneficiez de aşa ceva! Un periodic te disciplinează, îţi impune nişte termene, nişte măsuri. Nu sunt mândru de ceea ce am publicat în primii ani: articole despre „ce se cere”, afectate şi de graba redactării. Nu mi le-am recitit, dar e imposibil să nu se simtă în ele „gâfâiala”, anumite inadecvări în abordare, „barbarismele”, tonul adesea injust. Aveam însă, fapt remarcat din mai multe părţi, şi o calitate: pertinenţa, înclinaţia spre „critica pozitivă” şi spre portret. Deşi „baza” îmi era în învăţământ, Ateneul mi s-a părut mai atractiv. Acolo aveam senzaţia că sunt mai liber şi mai puternic. Până la desfiinţarea cumulului, în 1968, am deţinut o jumătate de normă, apoi, după o pauză de aproape un an, am părăsit catedra şi am venit ca redactor-şef adjunct. Cât timp la cârmă s-a aflat Cârneci (până în 1972), climatul redacţional a fost efervescent, stimulator. Cu ascendentul vârstei şi cu autoritatea funcţiei, el îşi muştruluia „băieţii”, adică pe G. Bălăiţă (finul său de cununie), Sergiu Adam, Ovidiu Genaru, Vlad Sorianu, Mihail Sabin, Cicerone Cernegura, Ioanid Romanescu, G. Genoiu, Horia Gane, pe care-i adusese (erau metodişti la Casa de Creaţie, bibliotecari, profesori, vagi ziarişti la foi de propagandă din fabrici şi uzine, câţiva cu studiile neterminate), le oferise un rost superior, şanse de afirmare, dar îi şi apăra, când se iveau – şi se iveau des – reclamaţii despre beţii sau – vorba lui – alte „chestii, socoteli, daraveli”. Lumea băcăuană stătea cu ochii pe ei şi nu admitea combinaţia talent şi boemă. Oraşul fiind mic, toate bravurile se auzeau repede, amplificate, mai ales unde nu trebuia și nu se înţelegea, respectiv la Partid. Or, „băieţii” trăgeau câte un chef după apariţia fiecărui număr (ba încă de la primirea „bunului de tipar”), după „lansări”, şezători, vizite ale unor colaboratori etc. Beau, povesteau, râdeau, deveneau, cu fiecare pahar în plus, „alţi oameni” (vedeţi scena din crâşma lui Moiselini, din Lumea în două zile). (Mai puţin rezistent, eu am ratat unele din „escapade”, dar le aflam a doua zi din relatările „combatanţilor”.) Cârneci ne-a indus ideea de echipă, de „grupare” (argumentată teoretic de Vlad Sorianu), chiar dacă, literar, semnele erau de „individualism” accentuat: „fiecare pe cont propriu”, cum obişnuia să peroreze – justificat – Bălăiţă.
        – Bacovia a fost poetul care v-a însoţit în spaţiul tutelar al oraşului Bacău, oraş în care locuiţi şi astăzi. Sub genericul Dosarul Bacovia aţi adunat roadele unei munci de-o viaţă. Stau dovadă volumele consistente pe care le-aţi semnat. Ce nu s-a spus încă despre Bacovia?
        – Bacovia e „inepuizabil”, în sensul că, dacă îl va citi, orice ins cu sensibilitate literară şi receptiv la aspectele umane va găsi în opera sa elemente de actualitate şi va fi provocat să scoată barem un „eseu”. Eu însumi mai am un depozit de „glose” şi „impresii” menite publicităţii. „Bacovia va fi uitat – îi răspundeam odinioară cuiva – când nu vor mai fi motive «de revoltă şi de jale», când «mulţimea anonimă se va avea (cu adevărat) în vedere» şi, nu în ultimul rând, când România nu va mai fi o «ţară tristă, plină de umor». Numai o fericire generalizată ni-l va putea şterge din memorie, deşi nici atunci cu totul. Desigur, chiar şi natura ar trebui să se schimbe: să nu mai fie ploi persistente, ierni terifiante, cu «ger aspru», «pustii», zile cu ceaţă, ceruri gri. Nimic să nu mai amintească de singurătate, melancolie, plictiseală”. Curând, deci, nu!...
        – Vă urmăresc încă de la primele numere ale revistei Acolada. Rememorarea unui timp prin evenimente mai mari sau mai importante din viaţa noastră şi-a găsit, prin dvs., interpretul original al unor semne „pe pânza vremii”. Aşa au apărut Cărţile din ziar, care... nu uită foşnetul faptelor pe care le-am trăit. Mergeţi zi de zi la bibliotecă, pentru a nu pierde ritmul necesar al recuperării. Despre acest aspect al muncii dvs. aş vrea să vorbiţi.
        – Biblioteca şi Arhivele sunt, într-adevăr, sursele unei bune părţi din scrisul meu. De regulă, mă duc acolo ca să citesc „lucruri vechi”, permanent însă în analogie cu prezentul şi cu intenţia adunării de materiale pentru un „discurs cultural”. Asta cred că sunt articolele pe care le public în Acolada: fragmente dintr-un „discurs cultural”. Teritoriul preferat al cercetărilor mele  îl reprezintă marile reviste din epoca interbelică – reviste europene prin concepţie şi informaţie: Viaţa Românească, Gândirea, Universul literar, Revista Fundaţiilor Regale. Găsesc în paginile lor texte sugestive şi, în ansamblu, o societate la care reflectez cu simpatie. Folosesc cititul şi ca automedicaţie, pentru întărirea imunităţii intelectuale. Datorită orelor de bibliotecă rezist încercărilor de tâmpire care ne asaltează din toate laturile, îndeosebi din cea politică. Camil Petrescu, Mihail D. Ralea, Perpessicius, Al. Philippide, Tudor Teodorescu-Branişte, N. Davidescu, şi încă mulţi alţii, sunt un antidot eficient, te scârbesc definitiv de „analiştii” care paradează, de exemplu, la Antena 3, dar nu numai acolo. Citind „lucruri vechi”, capăt dioptrii noi pentru a scruta prezentul şi îmi extrag muniţii pentru posibile sarcasme şi virulenţe. Biblioteca şi viaţa sunt deopotrivă de incitante. În fiecare din comentariile mele despre actualitate e, ca notă deosebitoare – mai mult sau mai puţin, dozat după nevoile subiectului – ceva praf de bibliotecă.
        – În încheiere, o întrebare care poate duce spre o limpezire a vârstei înţelepciunii pe care o traversaţi. Care ar fi valorile în care credeţi? Prietenia. Civilitatea. Echilibrul.
        – Ca eventualii noştri cititori să priceapă de ce îmi puneţi acestă întrebare, amintesc că am scris cândva despre „stăpânirea de sine” şi, recent, „despre bătrâneţe”. Cred – vă declar deschis – în ideea de echilibru, o formă de mântuire, de scăpare de terorile lumii contemporane şi de anihilare a propriilor angoase. Echilibrul înseamnă suveranitate sufletească. Îl râvnesc, cu atât mai tare, cu cât l-am pierdut de o mie de ori. Când îl posezi, totul pare certitudine; când nu-l ai, totul e motiv de suspiciune. Echilibrul face mai gustoasă bucuria; dezechilibrul o întunecă şi o amărăşte. Negreşit, el are un rol şi în prietenie: îi dă lungime. Mă număr însă printre cei ce nu abuzează de numele de „prieten”. De la o vreme, aproape că nu mai am curajul să-l rostesc. Prea mulţi îl folosesc ca pe o vorbă goală. Anumite întâmplări m-au determinat să fiu prudent şi sceptic. Sunt grade şi nuanţe în lipsa cărora prietenia nu mai e prietenie. Desigur, absenţa ei doare, dar o consider preferabilă prieteniei de suprafaţă, vane, care e ca un „vernis” mistificator. Cât despre civilitate, ea ar trebui să fie o valoare (normă) general asumată, dar este mai degrabă un deziderat. În jur e alarmant de multă precipitare şi vulgaritate. Nu observ nici răbdare, nici efort pentru respectarea convenienţelor. Categoric, o valoare în descreştere. Din capul locului, e hazardat să-i corectezi cursul. Puţini o mai ilustrează, inclusiv în breasla noastră. Îmi puteţi indica pe cineva care să semene cu autorul Adelei? Sau vreun lingvist care să protesteze din cauza folosirii unor cuvinte deşucheate, cu sunet echivoc? Fapt uimitor, e ruşinos să ai atari pudori; e ruşinos să fii... pudic! Civilitatea e un handicap, am constatat-o eu însumi, nu o dată. Modelul de succes e omul „tare în gură”, bădăran, cu expresivitate de piaţă. În rezumat, deşi le recunosc la tustrele valorile indicate de dvs. importanţa, mă preocup, încercând să-l dobândesc, mai mult de echilibru, în care primordială e lupta cu sine şi nu depinzi de capriciile ori de viciile celorlalţi.


                                         Interviu realizat de Lucia NEGOIȚĂ