Interviul ACOLADEI. NICOLAE OPREA (II)

                                Timpul este chemat sa modereze „războiul” generaţiilor
         
        După anul 1989,v-ați dedicat și cercetărilor de tip academic, numite așa (tot) de criticul
remarcabil de la
Vatra. Cărțile despre Macedonski, V. Voiculescu, I.D. Sîrbu, secțiunea importantă din cartea amintită la început, despre „Școala de la Târgoviște” au constituit puncte de reper pentru analiza unor autori importanți ai literaturii noastre. Se scrie altfel la distanțe de timp, despre marii scriitori. Mă gândesc că v-a stimulat și calitate dvs. de universitar care se adresează mereu, prin forţa lucrurilor, altor și altor generații de studenți... Ce scriitori, ce grupuri, ce fenomene mai au încă ceva de spus, în timpul prezent sau în cel postum?
        În epoca modernă a literaturii române, până în post-modernitatea zilelor noastre, tradiţia
foiletonistică (cronica, recenzia, fragmentul critic) s-a îngemănat cu cercetarea academică. Invoc doar câteva exemple de paralelism al abordării materiei livreşti: G. Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu; iar dintre contemporani: Cornel Regman, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Pop ş.a.m.d. Formarea mea la şcoala clujeană cred că m-a ajutat să îmbin deprinderea de cronicar cu exegeza de tip universitar, care nu are nimic de-a face cu didacticismul. În cărţile despre cei doi scriitori canonici – Alexandru Macedonski –Poetul trivalent şi Magicul în proza lui V. Voiculescu – am abordat, într-adevăr, altfel opera acestora, din perspectiva prezentului, modificând etichetările simpliste: reliefând osmoza parnasiano-simbolistă la Macedonski, iar la Voiculescu – magicul, nu fantasticul. În ce-l priveşte pe Ion D.Sîrbu, am scris prima monografie (deschizând calea pentru alţi tineri cercetători) despre un prozator neasemuit, punând accentul exegetic pe opera sa postumă focalizată în jurul romanului anti-totalitarist Adio, Europa!. Iar partea a doua a cărţii recente (Printre optzecişti) constituie prima formă a studiului despre Şcoala de la Târgovişte a prozatorilor care au anunţat textual procedeele postmoderniste ale generaţiei optzeciste. Mai cu seamă, cei din nucleul iniţial: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu şi Tudor Ţopa.
        În genere, mai toate grupările cu aport predominant în dinamica literaturii contemporane (cu punct de plecare la interferenţa interbelic-postbelic) au fost analizate cu pertinenţă în studii sintetice: Gruparea „Albatros”, Cercul Literar de la Sibiu, Grupul suprarealist român, gruparea onirică, Şcoala târgovişteană ş.a. De acelaşi interes al criticilor au beneficiat generaţiile distincte ale perioadei postbelice, începând cu generaţia războiului şi continuând cu cele două generaţii care s-au confruntat sub comunism: şaizecistă şi optzecistă. Dar ne lipsesc sintezele despre promoţiile intermediare (cum este a anilor ’70 în care vă încadraţi şi dumneavoastră) şi monografiile despre valoroşi scriitori care şi-au încheiat, fatalmente, opera. Astfel, n-au apărut încă studii monografice despre Mircea Ivănescu şi Leonid Dimov, Constantin Ţoiu şi George Bălăiţă (rezumându-mă la câte două exemple din poezie şi proză).
        Mă leg de întrebarea anterioară, și revin la scriitorii „Școlii de la Târgoviște”. A fost o perioadă, după '89, când, de pildă, au fost publicate o serie de „Jurnale” semnate Radu Petrescu, după cum, sper că nu greșesc, ceilalți reprezentanți târgovișteni nu s-au bucurat de reeditări prea numeroase. Este o întâmplare că revin unii scriitori, iar alții se pierd? Dintre optzeciști, știu că Mircea Cărtărescu are un cult pentru Mircea Horia Simionescu. Își dau mâna, peste timp, generațiile de scriitori? Ce rol are negarea cu vehemență a unor valori? Există o tristețe a criticului care nu știe niciodată unde și dacă ajunge la țintă săgeata lui?          
        N-aş spune că este întâmplătoare reconsiderarea operei unui autor uitat în timp. Cert este că, după ’89, fenomenul literar contemporan a fost redimensionat – şi revigorat – prin apariţia unor noi reviste şi edituri în toate zonele cu tradiţie culturală. Efervescenţa fără precedent a vieţii literare a provocat, însă, o perceptibilă stare de saturaţie şi o dispersie nescontată a sferei cititorilor, mai ales a celor avizaţi. Dispariţia cenzurii – care continua să existe într-o formă camuflată în anii ’90 – a creat premisele reaşezării valorilor autentice, dar a generat şi un fel de ebuliţie editorială, necontrolabilă în lipsa aplicării judicioase a principiilor estetice. Apoi, difuzarea normală a cărţii a fost strangulată prin deplasarea ponderii către criteriul comercial. Dificultatea informării prompte şi cât de cât complete diminuează considerabil aria de selecţie în recepţia critică. În fond, noutatea (ca să nu spun: moda sau obsesia bestseller) primează astăzi în receptarea literaturii. Acestea ar fi câteva din motivele care conduc la intrarea în conuri de umbră a unor scriitori apreciaţi altădată pentru talentul lor. În acest caz devine necesară intervenţia specialiştilor – istorici şi critici literari – care să exploreze domenii restrânse ale literaturii, scuturând praful de pe cărţile unor scriitori cu valoare recunoscută într-un moment istoric sau altul.
        Trăim într-o epocă de un dinamism nemaiîntâlnit în istoria literaturii române, comparabil poate cu momentul interbelic al coabitării modernismului cu avangardismul. Au apărut într-un ritm trepidant – cel puţin teoretic sau la nivel declarativ – noi „generaţii” literare: nouăzecistă, fracturistă, douămiiistă, a mileniului III. Şi majoritatea dintre aceste promoţii, să le spunem, îşi exprimă opoziţia făţişă faţă de optzecişti (priviţi individual sau fixaţi în tabloul de generaţie). Conflictul dintre generaţii a existat din totdeauna, dar este greu de controlat /explicat când se transformă în polemici sterile şi negări categorice care depăşesc limita rezonabilă a pamfletului. Timpul este chemat să modereze „războiul” generaţiilor cu mentalităţi diferite. Poate posteritatea…
        Tristeţea cronicarului!? Aş spune că, prin definiţie, condiţia autorului consecvent de cronici literare presupune solitudinea. Am resimţit intens această stare ingrată a înstrăinării după ce am fost ocolit sau n-am mai fost salutat de scriitorii despre cărţile cărora mi-am exprimat opinia, zic eu, cu obiectivitate. Din nefericire, enunţul critic poate fi infailibil, când se întemeiază pe argumente convingătoare, dar nu şi inatacabil. Şi, de cele mai multe ori, e contestat de scriitorii înşişi, a căror părere despre propria operă rareori se întâmplă să coincidă cu evaluarea criticului de întâmpinare. Acesta este condamnat, astfel, la singurătate, în pofida solidarităţii sale manifestate în act. Întrucât criticul îşi exprimă devotamentul faţă de literatură prin chiar acţiunea lui valorificatoare. El nu se desolidarizează de Operă, ci de non-valoare sau de opera imperfectă. Aşa cum creatorul de ficţiuni trăieşte prin fiecare frază din cartea sa, criticul literar transformă citirea în trăire. Impactul dintre ei intervine doar atunci când unul trişează printr-o trăire inautentică. Falsul şi artificiul din text se cer deconspirate prin intervenţia diligentă a cititorului avizat în ipostază critică. Exagerez, desigur, pentru că există şi reversul medaliei: scriitori care ştiu să mulţumească pentru lectura atentă a cărţilor lor. Marea tristeţe decurge din conştientizarea faptului că nu voi avea timp destul (vârsta îşi spune cuvântul) ca să citesc/ recitesc toate cărţile din biblioraftul meu.


                                         Interviu realizat de Lucia NEGOIȚĂ