Gheorghe Grigurcu - Despre Eminescu într-o nouă formulă
Barbu Cioculescu - Flux-Reflux. Marea - miracol,oracol,spectacol?
Tudorel Urian - Rătacit în lumea postmodernă


                Despre Eminescu într-o nouă formulă

            La distanță de amplele planări speculative în frunte cu cele ale unor G. Călinescu,  I. Negoițescu, C. Noica, precum și de mai recentele abordări pozitiviste alunecînd spre pedanterie, Alex. Ștefănescu ne recomandă un Eminescu al unui contact i-mediat, de lector care-și propune  a-l parcurge „poem cu poem”, prefirîndu-le cum un lung șirag de mătănii. Dacă în relație cu cea dintîi modalitate întîlnim o firească stimă conținută, cu cea de-a doua are loc o fățișă confruntare. Rebarbativul exces tehnicist e sever amendat: „Faptul că poetul folosește, de exemplu, forma reflexivă a verbului «bate» a fost analizat cu o fervoare hermeneutică transformată într-un scop în sine. (…) S-a mers pînă acolo încît s-a stabilit rolul jucat de fiecare vocală și de fiecare consoană în funcționarea poemului”. Avem a face cu o indenegabilă înstrăinare de țelurile unei exegeze, întrucît considerațiile cu pricina, „nu explică nimic în legătură cu textul eminescian”. Criticul înțelege a-i aduce poetului nepereche prinosul unei admirații „la obiect”, cum o confesiune împrospătată în pacientul travaliu al reconsiderării, atent aderentă la text, dar fără a neglija background-ul absolutului, discret sugerat. Uneori printr-un superlativ: „Este greu de găsit în istoria poeziei românești o reprezentare mai emoționantă a trecerii timpului decît cea din versul cu care începe sonetul eminescian: «Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri»”. Dacă intervine „o serie de sfaturi” emise de către „o instanță morală supremă (în numele căreia vorbește tot poetul)”, cu caracter demiurgic, ele sunt „sfaturi inutile, rostite nu pentru a fi urmate, ci pentru a divulga inconsistența morală a lumii. Pentru a exprima un scepticism absolut față de comedia umană”. Magia scriiturii eminesciene consistă în factura sa definitivă („Nici un cuvînt nu poate fi scos din text și nici nu poate fi adăugat vreunul”), dînd totodată impresia unei mirabile anticipări: „Toate acestea creează impresia că poemul preexista în limba română, ca o legitate a ei, și că poetul n-a făcut decît să-l dezvăluie lumii”. Extrem de captivanta particularitate a lui Alex. Ștefănescu o reprezintă o tonalitate a comunicării generoase, un aer de șuetă cu un public interesat de subiect, precum nu o dată în paginile lui G. Ibrăileanu. D-sa pare bucuros de ce-a descoperit, explicîndu-și sieși anumite lucruri, dar concomitent dîndu-le glas în fața altora. În loc de-a se privi în oglinda ce i-ar confirma identitatea cu propria-i expresie, se privește în ochii ascultătorului cu o emisie de energie simpatetică. Avem a face astfel cu o întrețesere de întrebări virtuale și răspunsuri, ilustrînd acel fenomen pe care-l caracterizează psihologii drept o relație progresivă între reacțiile elementare primare și avansarea lor spre complexități, complexitățile nefiind decît desăvîrșirea reacțiilor primare, nu o dată nebuloase. Într-un joc al jovialității, Alex. Ștefănescu nu ezită a face loc unui Eminescu doar dezirabil: „Mi-ar fi plăcut ca Eminescu să poată cuprinde în mintea lui și o dragoste fericită, să fie în stare să transfigureze și fiziologia dragostei făcînd poezie înaltă inclusiv din viața sexuală a doi îndrăgostiți. Mi-ar fi plăcut să fi fost ca personajul lui Thomas Mann, Hans Castorp, care se uita visător-extatic la radiografiile doamnei Chauchat, contemplînd arhitectura scheletului ei”. Temperamentul senin al criticului îl îndeamnă adesea să vadă partea plină a paharului.  Uimirea d-sale e juvenil-genuină precum la o întîlnire inițială cu binecunoscuta operă. De aici impresia de aventură, fiorul senzaționalului, de parcă l-ar fi luat de mînă pe cititor spre a-l introduce pentru prima dată în, bunăoară, concretețea fantastă a viziunii din Scrisoarea I: „Intrăm, conduși de Eminescu, într-un timp imemorial și ipotetic al nașterii Universului cu un sentiment de frică, parcă am intra într-o piramidă, încălcînd o interdicție cu valoare de blestem. Avem sentimentul săvîrșirii unui hybris. Dar simțim și o bucurie fără margini, asistăm însă la un spectacol pe care nu l-a mai văzut nimeni înaintea noastră”.   
            Unii comentatori ai cărții aici prezentate au părut contrariați de o anume „simplitate” a
analizelor, bătînd spre „didacticism”. Ne întoarcem iarăși spre similitudinea autorului său cu G. Ibrăileanu,  avînd parte acesta de reproșuri de același gen, cărora G. Călinescu le-a dat riposta afirmînd că dacă impresia primă a putut fi „a lipsei de finețe”, dimpotrivă, „finețea” e calitatea dominantă a criticului ieșean. Iată  probe în acest sens sub pana lui Alex. Ștefănescu: „Se remarcă rezonanța metafizică a cuvîntului încă, cuvînt aparent neînsemnat, de la care poetul obține maximum de sens. Noi, oamenii, nu trăim nici în prezent, nici în trecut, nici în viitor, ci în regimul lui încă”. Sau: „Impuritatea artistică produce o mai puternică impresie de viață decît perfecțiunea”. Sau: „Așa cum Blecher va vedea întîmplări în realitatea imediată, Eminescu vede întîmplări în virtualitatea imediată. Le vede – pentru a folosi unul dintre cuvintele sale preferate – aievea”. Dar prezumatul „didacticism” e contrazis inclusiv de numeroasele observații pe care, în raza unui bun simț consecvent observat, Alex. Ștefănescu cutează a le aduce unor expresii eminesciene. Sentimentul „perfecțiunii” apare astfel coroborat prin efectul contrastant al unor atari note, confirmînd, spre a-l cita din nou pe G. Călinescu, referitor la autorul Spiritului critic în cultura românească, „prezența intelectului său în mijlocul înaintărilor și îndoielilor”. La un moment dat un poem al lui Eminescu e așezat la locul cuvenit, nu fără o referință, prin ricoșeu, la dereglarea unei opinii recente din mediul universitar: E vorba de postuma Antropomorfism, supralicitată prin opinia în cauză: „În realitate, Eminescu a scris această poezie pentru amuzamentul prietenilor săi de la Junimea. Este o poezie de unică folosință: pitorească, dar lungită inutil, lălăit-licențioasă și ternă”. Ca și următoarea observație, după o examinare cu lupa a prestigioasei însă nu chiar intangibilei materii, dovadă a onestității deferente tocmai grație vigilenței: „Rareori se încurcă Eminescu astfel în propria lui retorică. În mod special propoziția «a dorului tărie cuvinte dă duioaselor mistere» pare compusă de cineva nefamiliarizat cu limba română. O formulare similară mai întîlnim chiar în ultimul vers al sonetului: „«Fă un sfîrșit durerii… vin la sînu-mi»”. În schimb celebra sintagmă „cobori în jos” e reabilitată astfel: „«Cobori Luceafăr blînd» ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ, de numai două silabe, n-ar fi avut timp să reverbereze în conștiința cititorului. Poetul prelungește de fapt verbul scriind «cobori în jos», îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării”. De remarcat că această relație directă, neconvențională cu geniala operă iese din zona „didacticismului” și prin activarea unui filon critic sensibil, cel producător de flash-uri metaforice. Metafora e acea fantă ce se deschide cu egală luminozitate atît asupra creației supuse analizei, cît și asupra emițătorului acesteia. Un procedeu bivalent revelator. Poeziei i se răspunde prin poezie. Exemple: „Dar chiar în timp ce apreciem eleganța acestei absențe a poetului, simțim prezența lui. Este exact sentimentul pe care îl avem cînd privim, să zicem, un film documentar despre viața secretă din adîncul mării, acolo unde nu ajung niciodată oamenii” (e vorba de Scrisoarea I). Sau: „Dacă totuși cineva recitește poemul cu atenție, căutînd (așa cum pe plajele din SUA la sfîrșit de sezon, unii pensionari caută cu detectoare de metale lănțișoare de aur pierdute prin nisip) versuri inspirate, de genul celor pe care numai Eminescu le-ar fi putut scrie, va găsi pînă la urmă cîte ceva” (e vorba despre Înger și demon). Și încă o imagine, cu autocritică miză: „Dar eu nu-mi doream să fiu, cu orice preț, original. Dorința de originalitate i-a făcut pe mulți exegeți să se îndepărteze de textul eminescian. Este ca și cum, la un concurs de tir, după ce primii participanți au nimerit ținta, următorii ar trage intenționat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintîi!”. Găsim frecvent „actualizări” de speța unor atari asociații, ca și cum, în interpretarea modernă a unei piese de teatru vechi, actorii ar fi înveșmîntați în costume actuale: „În iatacul unei fete de azi bărbatul din visurile ei erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonț  adus din cer de un helicopter”. Pînă la trista congruență cu memoria regimului totalitar: „Printr-o coincidență regizată de istorie, portretul generic făcut politicienilor în Scrisoarea III li se potrivea activiștilor PCR aflați la conducerea României în perioada 1945-1989. Așa se explică de ce unele secvențe ale poemului nu puteau fi recitate, în timpul comunismului, la serbările școlare. (…) În mod special versul «Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații!» părea o trimitere la Nicolae Ceaușescu care, într-adevăr, pronunța greu cuvintele și avea o gură asimetrică”.
            Nu mai puțin Alex. Ștefănescu se arată interesat de contextualizarea istorică a lui Eminescu.
Menționîndu-l pe „primul poet important din postumitatea eminesciană care scrie altfel decît Eminescu”, pe Coșbuc, trecînd peste „popularul său epigon Alexandru Vlahuță”, ca și peste cîțiva alți poeți socotiți „minori”, criticul se oprește la trei „mari poeți care fac gloria literaturii noastre interbelice: Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia”, deoarece „fiecare a dezvoltat o direcție a poeziei lui Eminescu”. Aici ni se pare că a expandat admirația lui Alex. Ștefănescu pentru geniul eminescian în direcția unei stări de spirit dispuse a-i acorda influențe dificil demonstrabile. Să credem, cum spunea un publicist, în anii ’80, că „Eminescu e-n toate”? Blaga, Ion Barbu, chiar și Bacovia au suveranitatea lor personală, căreia ar fi fost anevoios să-i aflăm intersectări eminesciene. Într-o perspectivă  a stării civile literare, pot fi socotiți concetățeni ai predecesorului, mult mai curînd decît descendenți ai acestuia. Înțelegînd că nu se poate trece peste o anume limită, criticul îl detașează, oportun, pe autorul Cuvintelor potrivite: „Tudor Arghezi a scris, programatic, invers decît Eminescu (evocînd nu castele mărețe, ci cartofii încolțiți în pivniță, preferînd în locul versificației armonioase una abruptă, renunțînd ostentativ la estetica sublimului și profesînd una a urîtului”. Cît privește situația lui Eminescu în cadrele contemporaneității, Alex. Ștefănescu menționează preferința unui nume socotit  lider poetic al perioadei: „Generația lui Nichita Stănescu a făcut o pasiune pentru Odă (în metru antic). Autorul Necuvintelor mărturisea că Ion Barbu este cel care l-a îndemnat să dea atenție acestei poezii, considerată de el mai importantă decît Luceafărul. Nichita Stănescu a urmat îndemnul și, în plus, l-a redistribuit printre colegii lui de generație”. Spre a adăuga: „Dialogînd peste timp cu Eminescu, Nichita Stănescu a scris propria sa Odă în metru antic: „Nu credeam să-nvăț/ a muri vreodată,/ nu credeam să mă zarzăre/ să mă piază de mugur/ înăuntru de roată./ Nu credeam să mă stele,/ nu credeam/ să mănînc din vițele…” etc. Să ne ierte umbra de peste Stix a autorului Necuvintelor, dar n-am putea aprecia textul în cauză decît ca pe o glumă nu de bun gust… De altminteri Alex. Ștefănescu ezită a o elogia. Pe de altă parte, dacă „în lumea Internetului unde toți îi terfelesc pe toți, ca la un concurs de încăierare în noroi, nimeni nu îndrăznește să se atingă de poezia eminesciană”, constatăm totuși că „unii oameni de cultură au descoperit în ultimii ani plăcerea perversă de a-l minimaliza pe marele poet”. Pe drept cuvînt e amintită bizara poziție a lui Mircea Cărtărescu ce ține a face un portret fizic dezolant al lui Eminescu, care ar fi fost scund, păros pe picioare, „de credeai că-i omul lui Darwin”, ar fi suferit de platfus, ar fi avut „aparența unui vagabond” etc. „Umanizare” sau „animalizare”? Alex. Ștefănescu consideră că e o total inconcludentă „animalizare”, întrucît „imaginea de ansamblu este incompletă, tendențioasă și în esență falsă, portretistul mințind prin omisiune”. Și M. Cărtărescu nu e unicul „negativist” în domeniu, astfel de reacții găsindu-și însă locul exclusiv pe culoarele istoriei literare, aidoma unor cancanuri. Criticul pare a rămîne relativ puțin tulburat de aceste episoade ale unei nervozități epocale ce se accentuează, asemenea cuiva care, întîlnind întîmplător pe stradă un trecător gălăgios și agitat peste măsură, își urmează drumul. Nădăjduim că volumul atît de solicitant colocvial și totodată străbătut de emoție, atît de viu, al lui Alex. Ștefănescu va rămîne unul din punctele de reper ale de-acum foarte abundentei eminescologii. Așteptăm cu interes continuarea sa care va îmbrățișa antumele.


                                                                        Gheorghe GRIGURCU

       Alex. Ștefănescu: Eminescu, poem cu poem. – La o nouă lectură, Ed. ALFFA, 2017, 432 p.            




        Flux-Reflux

                    Marea – miracol, oracol, spectacol?


               Marea, în care pui un picior, apoi pe celălalt, pornind către ţărmuri necunoscute, îi era dragă poetului Constant Tonegaru, fiu de amiral de lungă cursă şi legislator de Coduri maritime. Cum dragă, de la Homer încoace a fost tuturor poeţilor – şi nu întotdeauna riveranilor. Tomitan, de felul său, scriitorul, iar mai târziu istoricul de artă Pavel Chihaia afirma că nicio înţelegere nu e cu putinţă cu marea. Spre a o îmbuna, poeţii care o cântă îi scriu numele cu majusculă. Cum, de altfel, procedează şi dl. Remus Valeriu Giorgioni, în recentul său volum „Marea, o frescă livrescă” – editura Palimpsest, 2018. Carte prefaţată de dl. Cornel Ungureanu. Text purtând subtitlul de „prosopopee”. Mai multe ilustraţii ornează textul elegantei tipărituri, pe a cărei a patra copertă se poate citi şi o dare de seamă asupra activităţii generale a dlui Remus Valeriu Giorgioni. Prosopopee sau epopee? se întreabă prefaţatorul – verdictul îl va da lectorul însuşi.
               Împărţită în patru mari sectoare: „Prolegomenele Mării”, „Acasă la zei”, „Ghilgameş şi Marea”, „Mărirea şi Marea”, cântarea dă liber curs unei furtunoase imaginaţii cu vervă, nu mai puţin cu o severă respectare a măsurii alese. Totul în tactul ritmic al primului şi celui din urmă vers al strofei. Pentru început cu tonul aulic al unui poem cu străvechi rădăcini:
         
                      „Vastă, aristocratică şi rasată
                      prin freamătul de talazuri, păduri lichide şi iazuri
                      unduitoare ogoare, „Păşuni şi izlazuri”
                      cu altarele de piatră cutremurată
                      Marea acoperă lumea toată”.
                                  (Marea, elemente livreşti)
                                         
                 Marea, pe care pe curat Vântul o transcrie, geloasă de numele ei ca privighetoarea de cântec, se lasă înţeleasă numai de Iehova şi de Poet – în cazul din urmă soarta fiindu-i de a se lăsa cuprinsă într-o carte – devenind, deci, de hârtie.
               În permanent, pe cât de secret, dialog cu divinitatea, în situarea ei printre constelaţii, în radicalu-i lirism, „realizează între maluri pe zăpezi, zi de zi, sfidarea retorică”.
               Bântuită de furtuni, bătută de valuri, Marea nu cunoaşte pacea încât, într-adevăr:
         
                      Nici o clipă măcar
                      Marea mişcarea nu-şi curmă
                      din zorii zilei luminii şi până
                      cu cea de pe urmă”
                               (Mai mult ca mişcarea)
         
               Născută din furtuni, Marea trebuie să fi cunoscut şi o vârstă a inocenţei:
         
                       „Iehova era la timonă, pe tron
                       Pe atunci
                       în unduitoarele lunci
                       din ţărm în ţărm, departe în larg
                       Marea era fără vină, încă nu
                       doborâse nici un catarg”
                                               (Furtuna)
         
               Însă un martor există al frământărilor ei:
                      „În atingerea ei cu cerul
                      farmecul Mării fatal
                      se răsfrânge supra uscatului
                      asupra unor restrânse categorii:
                              Călătorul
                                      Exploratorul
                                              Corăbierul
                                              (Uraganul)
         
               Pe urmele lui Noe, Ulise, Ahab, în epoci mult diferite între ele, s-au luptat cu vitregia Mării, pe care însă – mort sau viu – o sfidaseră. Fiică de titani, Marea revendică o măreţie pe care nimeni nu ar putea-o contesta, precum nici reala ei frumuseţe:
         
                     Greu de strunit
                     ea aleargă-n buestru
                     ca mii de herghelii de mustangi în preerie
                     de cu zori până-n seară, de seară
                     până în zori
                     privind insistent către constelaţii
                     cu ochii albaştri bănuitori”
                                        (Avânt şi grandoare)
         
               Iehova o guvernează, deci Creatorul, pe când Lucifer spulberă de stânci corăbiile. Celelalte, însă, înving asaltul valurilor:
         
                     „Iată-le repezi pe zări fiecare
                     fregate, clippere, goelete
                     aleargă pe Marea largă fără temei
                     de parcă ar fi sandalele-naripate
                     ale unuia de curând angajat
                     curier pentru zei”
                                     (Pe calea robilor)
         
               Am parcurs, cu tot mai multă convingere, solemnul imn inchinat Mării. Chiar dacă nu vom mai pune pe valuri micuţa noastră luntre.

                                                                Barbu CIOCULESCU



                    Rătăcit în lumea postmodernă


        Există scriitori, mai ales poeți, despre care nici măcar comentatorii specializați care urmăresc destul de atent genul literar respectiv nu știu mare lucru, chiar dacă bibliografia lor însumează zeci de volume, iar despre operelor lor s-au pronunțat e drept, nu foarte des, nici foarte apăsat, critici literari importanți, iar mulți dintre ei sunt membri cu vechime ai Uniunii Scriitorilor. Un astfel de scriitor este Constantin Kapitza. A publicat peste douăzeci de volume de poezie, aproape fără excepție la două edituri, Betta și Granada, a căror prioritate în politica editorială nu pare să fie promovarea cărților pe care le tipăresc prin trimiterea unor exemplare la revistele literare sau la o eventuală listă de critici, sugerată de autor. Cum domnul Kapitza însuși nu pare să fi fost din cale afară de preocupat de destinul cărților sale, mulțumindu-se, probabil cu  faptul că ele au apărut și s-au bucurat de succes în primul său cerc de prieteni, s-a ajuns la situația puțin stranie evocată la început: bibliografia autorului dobândește dimensiuni impunătoare, dar nu și notorietatea (nu spun, prestigiul) acestuia în lumea literaturii.
        Întâlnindu-mă recent cu acest autor la sediul Uniunii Scriitorilor, mi-a oferit cea mai recentă carte a sa de versuri, Năluci, iar din bibliografia de la sfârșitul ei am constatat ce vastă este opera sa, despre care habar nu aveam. Realmente este prima lui carte care mi-a căzut în mână.
        Cel puțin în această volum de versuri, Constantin Kapitza impresionează prin viziunea pascaliană asupra vieții. Eul liric este un om profund dilematic, adus la condiția de „roseau pensant”, despre care vorbea filosoful Blaise Pascal. Măcinat de îndoieli, el este o ființă fragilă, care se apleacă în bătaia vântului, în toate direcțiile, agresată de scurgerea timpului, lipsa de afectivitate și graba indiferentă, rece, a lumii actuale. Tot volumul lui Constantin Kapitza este o goană disperată pentru găsirea unui echilibru existențial. Este căutarea unui punct de stabilitate, veșnica nostalgie a regăsirii paradisului pierdut, devastat iremediabil de trecerea timpului: propria sa existență în anii solari ai tinereții. Nălucile evocate în chiar titlul cărții sunt însăși  viața scăpată de sub control, în care se amestecă, precum în ochiul unui taifun, amintiri, sentimente, aspirații, momente din timp, îndoieli și speranțe, până la propria lor dispariție din conștiință. Realitatea înconjurătoare își pierde contururile, lucrurile par închipuiri, o ceață întunecată se așterne peste tot ce putea fi cunoscut prin percepție directă, pământul fuge de sub picioare, omul își pierde sinele și își rătăcește sensul vieții. Eul liric face eforturi nevrotice pentru a-și recupera sinele, pentru a ieși din această realitate angoasantă a timpului nostru în care valorile și micile bucurii ale vieții par să se fi rătăcit pentru totdeauna. Constantin Kapitza tânjește după certitudinile realului, dorește să părăsească teritoriul tenebros, să simtă din nou ceea ce el numește „blândețea” vieții. Lumea dezumanizată de azi, peisajul pre-apocaliptic, este schițat lejer de poet din două-trei tușe din strictul nostru cotidian, în care fiecare cititor recunoaște chipul timpului nostru: „Lângă covrigării, mulți cerșetori/ Și porumbei, să tot mămânci, să mori,/ Oamenii trec, se uită muți/ N-au timp, nevoie să-i asculți.// Și mai jos, trec tinerii, în mâini tablete,/ Și se lovesc citind licențe, fraze cochete,/ Mai dau cu capetele-n stâlpi, doar neatenți,/ Căci rezonanța lor stă peste emitenți.// Curând, toate păsările își vor pierde cerul,/ Noi, sub picioare ne-am pierdut pământul,/ Ceva se mișcă, parcă se topește fierul,/ Nimeni nu știe unde mai e sfântul.// Dansăm cu muzică, și fără ea dansăm,/ Și tineri și bătrâni din alte lumi,/ Ne-am adunat și-auzurilor le cântăm/ Să așezăm sfârșitul unei glumi.” (Rezonanță, p. 20)
        Două sunt, în general, căile de ieșire din nevroza acestei lumi postmoderne, grăbite și indiferente, străine de tot ce ține de dimensiunea verticală, de structura de adâncime a ființei umane: visul și moartea. Ambele sunt privite de autor ca locuri solare, în care norii s-au risipit, viteza s-a domolit și un sentiment de confort, de odihnă învăluie încercata ființă umană contemporană. Impresionant este poemul Ora sufletului, în care se simte seninătatea mântuirii, chiar dacă sugestii fine, plasate în ultima strofă,  lasă să se înțeleagă că ea este posibilă doar prin moartea imimentă: „Este ora când răsare în suflet/ Căldura omenească în toate unghiurile,/ Căutate urme de sfinți se regăsesc/ În mine, îmblânzit de atâta umblet.// Este ora când pânza freatică/ A omenirii s-a amestecat,/ Vorbesc în limbi de îngeri/ Iar capul meu, aproape-i fermecat.// (...)// Era ora  de plecare, să plec,/ mă lipesc de două aripi plutitoare,/ Devin aer și vânt pe pământ sec,/ Zbor într-un roi de iubiri călătoare.” (Ora sufletului, pp. 32-33)
        Poezia lui Constantin Kapitza are un puternic substrat filosofic de sorginte existențială. Direct sau metaforic poetul își pune întrebări esențiale despre rosturile și sensurile vieții, destin, își expune nevrozele, neliniștile, îndoielile. O oboseală existențială, o nostalgie a unor alte vremuri, mai așezate și mai tandre răzbate din aproape fiecare poem al cărții. Un scurt poem îl face să reflecteze asupra propriului său destin, care este deja trasat dar ale cărui elemente nu pot fi decât ghicite: „Mă cunosc, o viață hrănită,/ Cu știri nisipoase și sărită,/ De suflu original mă-ndepărtez,/ Zbatere inutilă, încet mă sortez,/ Încă nu știu de ce când și cum voi fi zdrobit,/ Unde s-așează lutul din care-am fost clădit,/ Dacă mă va recunoaște tăcerea de unde-am venit,/ Sau în suflet vor fi toate adunate,/ Cu el voi călători cât mai departe?” (Cât mai departe, p. 36)
        Comentatorii poeziei lui Constantin Kapitza au observat remarcabila capacitate a acestuia de a se schimba radical de la un volum la altul, de a deschide porțile unui alt univers liric, cu fiecare nouă carte publicată. Lucrul acesta este posibil datorită cerebralității autorului. Constantin Kapitza scrie poezie cu mintea, nu cu inima. El are o viziune pe care apoi o dezvoltă și o îmbracă în versuri. Lungul său exercițiu în spațiul poeziei i-a conferit multă dexteritate formală, fapt vizibil inclusiv la nivelul acestui volum. El trece cu multă nonșalanță de la sonet la versul alb, de la lirism la poeme cu structură aproape epică și de la rimele clasice la versificația populară. Poate puțin ciudat, în anumite situații versurile conțin cuvinte care fac un fel de notă discordantă cu tonul poemului și cu înțelesul acestuia, selectate parcă doar pentru a permite o anumită rimă, eventual ceva mai rară. În astfel de situații cititorul ajunge să se întrebe dacă nu cumva întreaga construcție are un caracter ludic menit să-i pună la încercare vigilența și gusturile.
        Constantin Kapitza este un poet pe care eu, cel puțin, l-am descoperit târziu, dar ale cărui cărți viitoare le voi urmări cu interes.

                                                                  Tudorel URIAN

        Constantin Kapitza, Năluci. Poezii, Editura Betta, București, 2018, 116 pag.