Itinerarii plastice

                        Expresionismul brut și lirica
                                Extrem-Orientală


        Familiile de artiști, uneori cu o puternică amprentă dinastică din pricina întinderii pe mai multe generații, oferă un bogat material de studiu atât pentru observatorul și pentru istoricul de artă cât și pentru psihologia creației și pentru o perspectivă antropologică mai largă. Câtă continuitate, câtă coabitare armonioasă și câtă dorință de evadare și stare conflictuală se regăsesc în aceste consangvinități, iată o întrebare căreia nu i s-a dat încă un răspuns standard și nici nu sunt condiții pentru a i se da vreunul, pentru simplul motiv că structura acestor familii nu este niciodată replicabilă sau măcar previzibilă. Familia Ioanid, de la Gheorghe la Panși, mai apoi, la Costin, familia Murnu, de la Ary la Ion Lucian, familia Jiquidi de la Constantin la Aurel sau familia Baba, de la Gheorghe la Corneliu, ca să invocăm doar câteva exemple foarte cunoscute, deși la nivelul succesiunii biologice sugerează evident continuitatea, la nivelul opțiunilor, al viziunii și al stilisticii problemele de generație sunt mult mai puternice decât un presupus determinism familial, ceea ce înseamnă că în problemele de creație familiile de artiști sunt definite mai curând prin diferențele specifice decât prin genul proxim; ceea ce vrea să spună că în acest tip de familie timpul extins al creației depășește suveran spațiul restrâns al creatorului. Acest sumar inventar al unor familii de artiști nu este un simplu capriciu al memoriei sau doar o spontaneitate fără consecințe a discursului critic, ci încearcă fixarea obligatorie a unor repere pe care le sugerează creațiile a două generații de artiști, mai exact a sculptorului Komives Miklos, tatăl, și a pictorului și graficianului Komives Andor, fiul, adică, al familiei Komives. Acestui cuplu de artiști plastici – sau vizuali, în idiomul artei contemporane –, i se adaugă poetul Nicolae Komives, a cărui poezie are multe afinități, prin transparența discursului și prin expresia minimalistă, cu grafica fratelui său, Andor, cel care i-a și ilustrat poemele.
        Prima observație, care, aparent, dispensează privitorul de tentația unei judecăți în continuitate este chiar discontinuitatea elementară, aceea de gen și de limbaj; primul face sculptură, lucrează în tridimensional, iar celălalt – pictură și grafică, adică folosește spațiul bidimensional. Dar adevărata relație dintre cele două personalități, fie ea convergentă sau divergentă, nu stă în tehnică și în limbaj, ci, în mod fundamental, în atitudine și în viziune. Sculptura lui Komives Miklos, de mici dimensiuni, cu puternice accente expresioniste, atât prin compoziție cât și prin cromatică, are o profundă legătură cu sculptura brută, cu expresionismul etnografic al meșterilor populari din Transilvania, în viziunea cărora șarja formală, epica debordantă și spiritualul totemic se contopesc în evenimente plastice de multe ori terifiante. Pe această linie, sculptura lui Komives Miklos, mai mult decât un exercițiu pur estetic și gratuit din punct de vedere formal, se înscrie într-un scenariu magico-apotropaic, într-un discurs șamanic și exorcizator. Deși pictura lui Komives Andor, atât prin cromatica ei paroxistică, dar şi prin iconografia suprarelist-magică și prin imaginarul exotic, ar putea intra ușor în continuitate cu sculptura tatălui, grafica sa este într-o radicală divergență și într-o profundă discontinuitate. Dacă sculptura lui Komives Miklos este una de substrat etno-folcloric, cu puternice accente romanico-medievale, desenele lui Komives Andor, tușuri în peniță și laviuri, se înscriu mai curând, prin sensibilitate, prin transparențe și prin permanenta provocare a golului, a spațiilor subtile și evanescente, în viziunea și în spiritul Extremului Orient. Stampa japoneză și pictura chinezească, jocul spațiilor multiple și al formelor fluide, care coagulează și, simultan, duc în disoluție limbajul – o simplă convenție și un capriciu al neantului – constituie reperele și mizele majore ale acestei viziuni grafice. Naturii fruste și terifiante, formelor brute și intempestive, de o materialitate năvalnică și devoratoare, din sculptura lui Komives Miklos, Komives Andor le răspunde cu lirica suavă și cu un amestec ciudat de melancolie și de angelism al unui spirit care și-a dobândit, odată cu înțelepciunea, și împăcarea cu sine. Dacă în alte familii de artiști tatăl este vetust și fiul modern, în familia Komives tatăl este tensionat și teluric, iar fiul imponderabil, imaterial și contemplativ.
         
                                                                                                     Pavel ȘUȘARĂ