Isabela Vasiliu-Scraba - A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? (II)
Magda Ursache - Un infern numit Aiud Gherla Sighet...


    A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? (II)

        În anul când Noica a fost eliberat din temnița politică (împreună cu toate cadavrele vii care supraviețuiseră constrângerilor prin tortură, foame și frig ale regimului de exterminare de după gratii), Virgil Ierunca se întreba retoric dacă „spectrul crimei” împotriva istoricului Gheorghe Brătianu și a filozofului Mircea Vulcănescu nu însoțește, oare, pe niciunul dintre „trimișii de stăpânire?” (Virgil Ierunca, Românește, 1964, ed.II-a 1991, p.58; vezi și dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, vol.I-III, Ed. Irecson, București, 2008, 1430p.). Subiectul temnițelor politice fiind în comunism o temă tabu, abia după 1990 s-a mai aflat câte ceva de cele două milioane de români (vezi Românii în știința și cultura occidentală, SUA, 1992, p.207) schingiuiţi în temniţele cu care ocupantul sovietic împânzise ţara, precum și de grozăviile suferite de românii bucovineni şi basarabeni deportaţi cu sutele de mii în Siberia (Ceaușescu le vorbea rușilor de cca 1,5 milioane de victime românești din provinciile întâi eliberate de români, apoi iar ocupate de Rusia sovietică). În schimb, în Europa de vest acestea erau lucruri pe care asistentul de română de la Groningen (dacă n-ar fi avut creierul bine spălat) le putea afla din memorialistica detențiilor politice ale românilor care au reușit să publice astfel de cărți în vest.
        Dresat din țară să-i încondeieze pe „fasciștii fugiți” care au criticat „raiul” comunist (vezi articolele anti-comuniste publicate în revistele exilului românesc), Culianu a boicotat cât a putut colaborarea propusă de Eliade în 1982 la volumul Dialoguri întrerupte, care ar fi fost să fie despre literatura eliadescă şi nu despre „anii treizeci” (apud. Z. Ornea) cum o tot cârmea tânărul.
        Pe 19 octombrie 1978 asistentul de română se văita savantului Eliade că poetul Horia Stamatu „a trimis la toată lumea” o traducere a articolului său „însoțită de un comentariu de 27 p.”. Cenzurată cu mare grijă și după patru decenii, lunga scrisoare de 27 de pagini ajunsă la Eliade, la Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Leonid M. Arcade, Paul Miron, Alexandru Lungu, probabil și la Vintilă Horia încă n-a fost făcută publică, să nu „umbrească” statuia de mucava ridicată lui Culianu după ce Securitatea l-a asasinat. În 1990 Ion Petru Culianu încă se mai războia cu marele poet decedat în anul sărbătoririi lui Eminescu la Paris. Jurnalistul politic scrisese că „poetul... eliberat din lagărul nazist de la Buchenwald... a murit crezând că crede în Dumnezeu și trimițând în dreapta și-n stânga epistole de 72 de pagini” (cf. I.P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului. Scrieri politice, Iași, 2005, ediția a doua, p.147).
        Un anchetator securist i-a spus teologului Teodor M. Popescu: „Ești legionar pentru că ești teolog. Și fiind teolog, ești anti-comunist. Iar a fi anti-comunist înseamnă a fi legionar”. Supraviețuitor al temniței politice, teologul profesor a fost bătut de securiști la 80 de ani și a murit la scurt timp după aceea. Martirizat prin torturare de către Securitate la 79 de ani a fost și Părintele Arsenie Boca, decedat pe 28 noiembrie 1989 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/21).
        În opinia indo-europenistului Cicerone Poghirc, Dumnezeu i-ar fi trimis lui Horia Stamatu „cel mai mare dar pe care îl poate avea omul în clipa din urmă: trecerea fără durere, în somn” (vezi vol.: O viață în exil: Horia Stamatu, ediție prezentată și îngrijită de Matei Albastru, București, 1998, p.73). Doar scriitorului L. Arcade soția poetului i-a povestit cum l-a văzut ultima oară ascultându-l pe Bach, „mâncând pâine și bând un pahar de vin, ceea ce nu făcuse de ani de zile (vinul fiindu-i interzis)... Cum a scris așa a trăit Horia Stamatu și așa a murit” (ibidem, p. 79).
         Un securist îi spusese lui Petre Țuțea că ei sunt pricepuți la ridicări de statui post-mortem. Dar întâi bătrânul filozof Petre Țuțea să le „facă plăcerea să moară” notează fostul deținut politic Gabriel Gheorghe (vezi Petre Țuțea între legendă și adevăr, București, 2001, p. 99).
        În ce-l privește pe academicianul Eliade, care l-a tot susținut și încurajat mai bine de zece ani pe tânărul asistent de română de la Groningen, credem că acesta nu s-a putut aștepta din partea lui Culianu la etichetarea drept „fascist”, etichetă pe care Culianu încă i-o mai aplica la un an de la moarte traducătorului lui Juan de la Cruz. Ștampilarea așa-zisului său „maestru” Eliade a fost argumentată în 1983-1984 printr-un raționament similar cu cel folosit de anchetatori în camerele de tortură ale închisorilor comuniste, apoi îndosariate de Securitate, spre a fi vehiculate după 1990 de toți semi-docții cu felurite patalamale în locul unui minim discernământ (http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ).
        Am văzut argumentele formulate de un „specialist”, i.e. acel anchetator securist „conversând” cu teologul Teodor M. Popescu schingiuit (ca și Părintele Arsenie Boca) pe la 80 de ani. Lăsând de-o parte anti-comunismul marelui istoric al religiilor, argumentarea lui Culianu (după care religia ar fi un produs al minții omenești) apare azi destul de asemănătoare cu cea uzată de securiștii atei cu ocazia anchetărilor:
        Savantul Mircea Eliade ar fi fost legionar pentru că „în 1927 își mărturisește intenția de a deveni ortodox” (I.P. Culianu). Atunci a primit (de la Profesorul Nae Ionescu) asigurarea că « un român se naște întotdeauna ortodox. Ortodoxia este o viziune asupra lumii moștenită din naștere. O putem avea ori nu, însă e foarte dificil s-o dobândim (M. Eliade, Memorii, vol.I).
        După asocierea ortodoxie-legionarism, Ioan Petru Culianu invocă „prietenia lui Eliade cu Ernst Jünger, fondarea revistei Antaios, faptul că a fost tradus în italiană de Julius Evola și apartenența la direcția revistei La Droite”. Concluzia o trage dintr-o vagă înșirare de genul: (a) Etica ortodoxă ar fi o „fosilă vie care seamănă în aparență cu unele dintre idealurile dreptei occidentale a cărei esență o contrazice totuși prin alte aspecte” (I.P.Culianu, Mircea Eliade și broasca țestoasă cu un singur ochi); (b) „Cred că Eliade se consideră el însuși ca aparținând dreptei în aceeași măsură în care Nae Ionescu se credea pe sine ortodox” (I.P.Culianu, ibid.)
        Articolul Mircea Eliade și broasca țestoasă cu un singur ochi, cu desfășuratele fantezii istorice pedagogic etalate în 1947 de Roller și după trei decenii de Culianu (care se pare că înghițea pe nemestecate orice) i-a servit din păcate în 1987 și americanului Mac Ricketts să se informeze despre România interbelică a cărei istorie îi era complet necunoscută.
        Savantul Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de nemţi în primul război mondial, trebuie să se fi crucit citind în 1979 opinia asistentului de română care era convins că realizarea unităţii noastre naţionale (vezi Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, București, Ed. Saeculum I.O, 1999, „cea mai clară, mai bine documentată și mai sistematic organizată monografie asupra acestui subiect”, cf. Mircea Eliade), nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară, «după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu odată cu traducerea volumului: Mircea Eliade, Dictionnaire des Religions (Paris, 1990); https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ).
        Se știe că după ocuparea României de către armata lui Stalin, istoria ne-a fost contrafăcută la comanda ocupanților sovietici, întâi de cel făcut academician după întemnițarea politică a adevăraților academicieni, apoi de către Zigu Ornea care „îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie” (vezi Ioan Țicalo, Dimensiunea creștină a operei lui Noica, în „Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304), mai, iunie 2016, p. 59). Un fost deținut politic (rabinul dr. David Șafran) observase că în România comunistă „evreii dădeau lecții politice poporului român comentând și răstălmăcind epoca 1920-1948” (vezi „Istorie trucată în loc de filozofie, sau, Prejudecăți în loc de judecăți”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, pp.117-128).
        Printr-un mecanism greu de explicat, fostul comunist Culianu escamotează moartea prin torturare după gratii a personajului Petre Biriş din romanul eliadesc Noaptea de Sânziene la care face referire în textul său din 1978 cuprins de Constantin Tâcu în caietul (nr.33) de omagiere a celui distins cu „Legiunea de onoare” și premiat de Academia Franceză (L’Erne: Mircea Eliade, Paris, 1978, p. 208; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene: Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu): https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-bocabrersonajroman/ ). Destul de ciudat în textul său mai este și pasajul referitor la dispersarea lui Eliade între două lumi, ca exilat român „livré au chantage le plus infâme, celui de la mort civile” (p. 208).
        Ideea vulnerabilității lui Eliade care n-a renunțat la cetățenia sa română se regăsește oarecum și în dosarul de urmărire securistă a marelui savant. După ce începuse „curtarea” renumitului savant Eliade însoțită de o insistentă invitare în țara comunistă, într-o notă din 1969 se poate citi că Mircea Eliade „evită să vină în țară... în primul rând fiindcă nu are certitudinea securității sale personale, el nefiind cetățean al altei țări” (Mircea Eliade în Arhiva Securității, 2008, p.83).
        Fiindcă i-a fost în mod intenționat ascuns articolul cu țestoasa chioară, Mircea Eliade nu și-a putut probabil imagina ținta atacurilor lui Culianu invocând „fosila vie a eticii ortodoxe” și „fatalitatea amprentei trecutului, nu numai amprenta ortodoxiei” (vezi Mircea Eliade und die blinde Schildkroete, pp.216-243 din volumul apărut în 1984: Die Mitte der Welt). Marele savant nu-și putea închipui nici minimalizarea succesului său în lumea academică occidentală din textul lui Andrei Pleșu (ani de zile bursier Humboldt în Germania capitalistă), articol difuzat și în Italia prin volumul îngrijit de M. Mincu după moartea lui Eliade, unde Culianu figurează cu... Mircea Eliade e la longa lotta contro il razzismo.
        Ambii tineri (Culianu și Pleșu) îl periaseră pe Mircea Eliade cu vorbe lingușitoare prin scrisori: „Încerc a nu-l trăda niciodată pe adevăratul M. Eliade care rămâne pentru mine exemplul cel mai frumos al acestor vremuri tulburi… vă mai exprim încă o dată recunoștința pentru a 1001-a dovadă de bunătate pe care mi-o dați” îi scria asistentul de la Goningen pe 4 aprilie 1984. Epistolele expediate de muzeograful de la Tescani savantului de renume mondial (menționate în 1983 în Jurnalul de la Păltiniș) n-au fost publicate, probabil din pricina unui ton la fel de lingușitor (vezi „Mircea Eliade Papers” de la Chicago: https://www.lib.uchicago.edu/e/scrc/findingaids/view.php?eadid=ICU.SPCL.ELIADEM ).
        În aprilie 1984 ieșise deja volumul Die Mitte der Welt (Frankfurt am Main, Syndicat, 1984) cuprinzând contribuțiile celor doi foști traducători de Rudolf Steiner la Sinaia, în vila homosexualului George Bălan (vezi amintirile lui A. Pleșu despre I.P. Culianu publicate în volum de un informator de Securitate: Sorin Antohi). Antologia îngrijită de H.P. Duerr (ieșită la „Syndicat”) este semnalată pe ocolite de asistentul profesorului Noomen care credea că păcălește pe cineva când desemna atacurile sale ca „apărări”:
         
         „De la Paris îmi sosesc zvonuri, legate de Die Mitte der Welt, că iarăși am făcut o stângăcie și nepotrivită încercare să vă… apăr” (I.P. Culianu către academicianul Mircea Eliade, 4 aprilie 1984).
         
        Dresat cu aceleași minciuni istorice care-l făcuseră pe comunistul George Ivașcu să mintă fără jenă că l-ar fi văzut pe Eliade cu pistolul la brâu îmbrăcat în cămaşă verde (Mircea Eliade în arhiva Securității, 2008, p. 204), jurnalistul Ioan Petru Culianu a inventat și el că la Buchenwald poetul mistic Horia Stamatu (1912-1989) ar fi „asistat la dispariția progresivă a colegilor de detenție evrei, țigani și homosexuali, pe care din principiu îi ura și disprețuia” (art. „O șansă unică”, în Lumea liberă românească, New York, nr. 106, 6 oct. 1990).
        Dacă ar fi citit „recenzia” securistă a manuscrisului confiscat scriitorului Nicolae Steinhardt, lui Culianu poate i s-ar mai fi clătinat ideile fixe, prejudecățile bine inoculate. Iată ce scriau în 1984 securiștii după citirea „Jurnalului fericirii”: „În mod cu totul surprinzător, mai ales ținând seama de originea evreiască a autorului, cei mai umani și cumsecade oameni întâlniți în închisori sunt legionarii, colegi de celulă care l-au ajutat în grele ocazii” (vezi revista „Rost” din 2003).
        În România cripto-comunistă de după 1990 atât numele lui Culianu cât și al lui Pleșu apăreau mediatizate cu insistență de Revista „22” a Grupului de Dialog Social format în jurul fostului stalinist Silviu Brucan, care în tinerețe ceruse prin „Scânteia” moartea istoricului George Brătianu (Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ). Dar diferența dintre cei doi devenise între timp uriașă. Fiindcă Ioan Petru Culianu abia ajunsese pe punctul de a-și îndeplini visul de o viață de a preda la universitatea unde Eliade predase istoria religiilor trei decenii, în timp ce muzeograful de la Tescani deja primise de la președintele Ion Iliescu portofoliul ministerial care-i fusese pregătit încă din 1987, cum apare pe o casetă de la „Radio Europa liberă” (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004, p.85). O altă deosebire, deloc neglijabilă, a constat în tonul lingușitor de pe stenogramele înregistrînd vorbele ministrului Pleșu către președintele Ion Iliescu și tonul extrem de ireverențios față de președintele Ion Iliescu adoptat în Lumea liberă românească de jurnalistul politic I.P. Culianu (1950-mai1991), președinte care ar fi spus (apud. Tereza Culianu) după asasinatul de la Chicago că victima a fost „un destabilizator”.
        Pe 4 iunie 1987 Mac Ricketts îi ceruse profesorului de română I.P. Culianu (aflat în an sabatic, adică în anul în care își lua salariul fără a fi necesară prezența sa la Catedra de Limbi romanice a lui Noomen) o copie xerox a articolului Mircea Eliade und die blinde Schildkroete (traducere din engleză în germană de Udo Rennert, în vol. Die Mitte der Welt). Cu ajutorul textului scris de Culianu (pe care probabil că nu-l imaginase „dresat” de spiritul vremii trăite în comunism), Ricketts (căruia marele savant îi povestise întreaga sa viață) intenționa în 1987 să pregătească un referat pe tema Eliade și Legiunea pentru întâlnirea anuală a American Academy of Religion din luna decembrie (cf. S. Antohi).
        Încercând derularea inversă a evenimentelor ce au precedat cu vreo doi ani moartea savantului Mircea Eliade, memorabilă ne-a părut deplasarea lui la Groningen în toamna anului 1984 (când lui Culianu îi apăruseră cele două volume la Paris).
        Ca să poată citi perfidul atac cuprins în articolul Broasca țestoasă cu un singur ochi (din volumul Die Mitte der Welt, articol inexistent în arhiva de la Chicago inventariată de Ricketts după decesul lui Mircea Eliade în 1986) academicianul Eliade s-a hotărât să-l viziteze acasă pe asistentul de română de la Groningen, deși deplasările îi erau dificile din cauza vârstei și mai ales a reumatismului său de stadiu foarte înaintat.

                                                                          Isabela VASILIU-SCRABA


                  Un infern numit Aiud, Gherla, Sighet...

        Un proiect rămas nerealizat de Petru Ursache se intitula Un pământ numit Aiud. Se putea numi Un infern numit Aiud, dar şi Un pământ numit Gherla, Un pământ numit Sighet, Un pământ numit Mislea, Un pământ numit Văcăreşti, Un pământ numit Tîrgşor... Câte nume nu are pământul temniţelor, al casimcilor, al zarcilor... Cartea lui Petru, Istorie, genocid, etnocid, ediţie integrală, sub tipar la Eikon, în 2019, e o scară la cer pentru martiri, pentru pătimitori ai închisorilor. Despre Calvarul Naţiunii Române Creştine, ca să-l scrie, Petru a citit sute de mărturii ale suferinţei de neimaginat, iar făptuitorii ar trebui judecaţi nu de vreun „tribunal al poporului”, ci de Biserica Poporului. Acolo, la Gherla (construită de Maria Tereza), Valeriu Anania a fost bătut predilect la tălpi cu vână de bou (bătaie cumplită) de comandantul Enoiu, aşa cum mărturiseşte în Memorii, Iaşi, Polirom, 2008.
        Martiriul lung şi constant al Bisericii creştine l-a preocupat intens pe Petru Ursache. Preoţilor
întemniţaţi, bătuţi, schingiuiţi li s-a oferit moarte martirică prin baterea de cuie-n frunte, pe viu, prin îngheţare în apa Canalului Dunăre – Marea Neagră, moarte fără mormânt şi fără cruce. Ioan Ianolide scrie, în Întoarcerea lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 145, că inspectorul puşcăriei de la Tg. Ocna i-a spus lui Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”: „Aici s-a terminat cu Hristos”. Terifiantele „metode” din puşcăriile crimei, groazei, calvarului sunt receptate cu indiferenţă cel puţin suspectă. Domnul Alexandru Florian etichetează negativ altruismul până-n moarte al lui Valeriu Gafencu. Reapar agenţii regimului ateo-bolşevic, ca să nege ţelul „experimentului Piteşti”, declarat de Mihai Buracu „murdărirea a toţi şi a toate”(Tăbliţele de săpun de la Itşep-It). Tartorul Nicolschi afirma, într-un interviu, luat în 1992 de Lucia Hossu-Longin pentru Memorialul durerii, că „experimentul Piteşti” nici n-a existat, că-i „scorneala” lui Ierunca şi Goma. Au păţit ceva Pantiuşa Bodnarenko ori Mişu Dulgheru-Dulbergher?
        „Cei mai mulţi au fost bravi”, scrie Ioan Ianolide despre generalii, ofiţerii, intelectualii închişi la Aiud. Vizat era îndeosebi tineretul creştin-ortodox. Şi tot Ianolide: „Se adunaseră acolo câteva mii de tineri studenţi (...). Din punct de vedere politic, toţi erau anticomunişti.”
        Blestemul lui Radu Gyr, ştiut pe de rost de Grigore Caraza şi pe patul morţii, sună:
        „Aiudule, Aiudule,/ temniţă cruntă,/ Fă-te, zăludule, piatră măruntă/ Focul mănânce-te,/ că nu te mai saturi/ mereu vrei scâncete/ şi bei oftaturi// Vântul destrame-te, că nu-ţi ajunge! / În marea-ţi foamete,/ mereu vrei sânge.// Grindina îndoaie-te/ spele-te ploaie/ lanţuri şi vaiete/ să ţi le-nmoaie (...) Aiudule, Aiudule/ fiară năucă/ face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă”.
        Preoţii creştini au îmbogăţit sinaxarul sau ar trebui să-l îmbogăţească. Episcopul Vasile Aftenie, după traseul impus de la Dragoslavele la Mănăstirea Căldăruşani (lagăr-închisoare), a murit la Văcăreşti, în mai 1950. Episcopul greco-catolic Ioan Suciu a murit la Sighet, fără judecată, fără condamnare. Mormânt necunoscut. Episcopul de Lugoj, Valeriu Traian Frenţiu, a murit la Sighet, în 11 iulie ’52 şi a fost zvârlit la groapă comună. Leit-motiv: fără judecată, fără condamnare. Episcopul Alexandru Russu a murit fără slujbă, la Gherla,în ‘63. Episcopul Ioan Bălan a murit în ’59, în DO, fără judecată, fără condamnare. Episcopul Tit Liviu Chinezu a murit îngheţat la Sighet, în 15 ianuarie 1955; fără sicriu, l-au aruncat în Cimitirul Săracilor. Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, în 1969 cardinal in pectore, a spus în ’70, în spitalul Colentina, ultimele cuvinte: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă.” Iar noi am aşteptat căinţa torţionarilor.
        În RPR penitenciară, pe certificatele de deces, securiştii scriau, la motivul decesului: tensiune arterială, insuficienţă circulatorie, miocardită cronică, TBC. Ce provocase aceste boli, pe înţelesul tuturor, tortura, nu intra în discuţie.
        În 1951, când veneau deţinuţii, directorul închisorii, ceferistul din Tecuci, Gheorghiu, le striga „bandiţilor” că ei, torţionarii, au fost prea binevoitori, că ar fi trebuit ucişi chiar la arestare (Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1996). După CIA, scrie Oct. Voinea, în 1956, în Bucureşti, erau 17.000 de agenţi ai Securităţii; în restul României, 70.000. Mâna bătăuşă a lui Gheorghiu era Niki Marcu. Sugruma, bătea cu capul de perete, „aşa cum baţi un măr ca să-l putrezeşti” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002). Şi tot Maxim scrie cum a fost torturat unul dintre capii rezistenţei din Vrancea, Mihai Timaru, jerfă neconcludentă pentru senatorul PSD Şerban Nicolae. Şi contestată. De acelaşi senator. Scrie Vasile Scutăreanu că, după o răzvrătire contra regimului inuman de temniţă, grupul lui Agapi a fost băgat în zarcă; pe toţi i-a ucis gerul; s-au strâns unul în altul şi aşa, îngheţaţi, sudaţi de ger, i-au dus într-o căruţă la groapa comună din Râpa Robilor.
        În Casimca, talpa iadului din Reduitul Jilavei, se aflau, în ’58, Costache Oprişan, Marcel Petrişor, Părintele Calciu, Iosif V. Iosif. Erau închisori speciale şi specializate. Aiud: corecţie-recluzie-muncă silnică; Braşov-recluzie; Caransebeş, Satu Mare, Văcăreşti, Craiova, Constanţa, Iaşi, Oradea-corecţie; Cluj: toate categoriile de pedepse; Suceava: arest, carceră, carceră grea; Doftana: recidivişti, pedepse disciplinare; Ocnele Mari: muncă silnică; Gherla: institut corecţional; Mislea: femei, toate categoriile de pedepse; tot pentru femei, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Arad (exclusiv femei), Lagărul „Anghel Saligny” din Dobrogea. Aspazia Oţel Petrescu, una dintre studentele preferate de Lucian Blaga, a fost arestată în ’48, a stat la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc zece ani şi încă patru, după executarea pedepsei, tot la Mislea, ca „irecuperabilă”.
        Cercetătorii IICCEMER (institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) au trecut în dicţionar: 3.802 de femei închise, 1.454 mame, multe fără apartenenţă politică; de-a valma, soţii, surori, fiice. Minore, ca Maria Ioana Cantacuzino, fiica lui Bâzu şi a Ancăi Diamandi, nepoată a lui George Enescu; a fost arestată ca „subversivă” la 16 ani, în 1952 şi dusă la Rahova. Mama n-a ştiut nimic de fiica ei. Trei ani de Văcăreşti, Jilava, Ghencea, Pipera, Tîrgşor, Mislea. Ieşită, a lucrat ca ajutor de sudor, ca taxatoare IRTA, ca şamponieră la un coafor, până a plecat în Franţa, în ’80. Fiica lui Petre Roman, vorbind vrute şi nevrute la televizor, povesteşte cum era să-şi piardă viaţa, după ’89, şi că tata-premier a trimis-o în Franţa, tocmai la Paris, ca s-o salveze. Era ameninţată de cine? De minerii care loveau la cap studenţii pe străzile capitalei (pe liderul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, Marian Munteanu, aproape că l-au ucis) sau se luptau cu cele 15 maşini de scris, la sediul PNŢ din Bucureşti? Frumosul, chiparosul premier ne-a împobobit fondul principal de cuvinte cu vocabula rom, ca să se ivească şi să crească o confuzie dorită între rom şi român, între romincă şi româncă, între limba cea română şi cea romă. Iar Roman şi fosta-i soţie orientalista nu prididesc să laude eroismul tatălui, respectiv socrului Valter Roman, luptător în Spania pentru cauză, agent NKVD, politruc la Radio Moscova, şef abil peste maşinăria propagandistică a Editurii Politice...
        Dorina Potârcă a trecut prin lagăre (Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera, Dumbrăveni), numai
pentru că era soţia lui Virgil Potârcă, ministru al Justiţiei, al Agriculturii şi al Lucrărilor Publice, din partea PNŢ. După ce lucra la dig, adormea mergând. După eliberare, în ’54, n-a putut fi decât muncitoare, vânzătoare... Greu, foarte greu, a obţinut un post de profesoară suplinitoare, navetistă. Iar Ecaterina Madgearu, deşi soţul fusese ucis de legionari în ’40, a stat închisă între ’53-’54, ca soţie de fost demnitar. Mihaela Vulcănescu a fost închisă doar ca soră a lui Mircea Vulcănescu; Măriuca, doar ca fiică.
        Soţia lui Gh. I. Brătianu, Elena Sturza, a fost şi ea arestată în ’51. Cei trei copii, trimişi afară, nu şi-au mai văzut tatăl, mort la 55 de ani, în ’53, în celula 73 Sighet. Elena a murit în exil, în ’70. O familie distrusă. Mara Lazăr, soţia lui Ilie Lazăr, nu şi-a trădat soţul după înscenarea de la Tămădău. Ca membră PNŢ, câştigase alegerile contra lui I.C. Parhon şi a fost pedepsită crunt pentru asta. Ilie Lazăr a recunoscut dangătul de clopot al bisericii din localitate, dăruit de familia sa în urmă cu 150 de ani şi doar aşa a ştiut că se afla în închisoarea din Sighet. Niculina Mihalache nu şi-a denunţat soţul, pe Ion Mihalache, arestat tot la Tămădău. N-a ştiut când a murit, închis la Râmnic. Ea a făcut închisoare grea, a avut DO în Bărăgan, casa i-a fost luată şi a sfârşit într-un cămin de bătrâni din Bucureşti, în ’73, după zece ani de trai mizer. A murit de Înălţare.
        Arlette Coposu a dispărut 14 ani; închisă, fără drept de vizite, medicamente, pachet de acasă. Condamnată la 20 de ani de muncă silnică (spionaj pentru Franţa), în fapt, pentru că frecventa Biblioteca Franceză din Bucureşti. Temniţe: Malmaison, Jilava, Văcăreşti, Mislea, Miercurea Ciuc, Oradea. Ana Pauker, unealta Sovietelor, declarase Institutul Francez „oficină de spionaj”, în şedinţa CC din 20 0ct. 1948. Serge-Henri Parisot a fost expulzat. Corneliu Coposu fusesese şi el arestat la Tămădău, în ’50. A revăzut-o pe Arlette după 14 ani. Bolnavă de cancer, s-a stins repede. Nu şi Ana Pauker, subalterna lui Valter Roman, traducătoare la Editura Politică, cu domiciliu la vilă.
         Scrie Virgil Maxim: „cu lanţuri la picioare, am fost trimişi în închisoarea Tîrgşor. Trupul îmi era legat, duhul însă nu.” Asta în vremea când patria trebuia să fie URSS. Dar postdecembrist, când patria vrea să fie în constructul UE, de ce torţionari ca Pauker, Nicolschi, Drăghici, Pleşiţă sunt absolviţi de păcate? O torţionară ca sârboaica Vidosava Nedici, „sadica Vida”, a scăpat nepedepsită. Vidma asta s-a dat, după revoluţie, spioană în favoarea lui Broz Tito şi a fost scăpată peste graniţă, întâi la Viena, apoi la Belgrad.
        În Săptămâna Mare a lui 1952, 53 de rude ale demnitarilor (lotul: „familiile demnitarilor”; motivare: „elemente dubioase”) au fost arestate. Chinurile de care au avut parte copiii în temniţa Târgşor sunt inimaginabile. Sistemul concentraţionar a băgat în puşcării copii de politicieni, care, apoi, n-au putut face şcoală. Iar nouă ni se cere ca nu cumva să discriminăm rubedeniile Voss,Tismăneanu, Florian, Mizil... Îl vedeţi venind pe domnul Alexandru Florian în 14 mai, în Piaţa Revoluţiei, la Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste, ca să-i onoreze pe Valeriu Gafencu, pe Iustin Pârvu, pe Mircea Vulcănescu, pe Petre Ţuţea, pe Radu Gyr, alături de Ion Coja, Lucia Hossu Longin, Dan Puric?
        În Săptămâna Patimilor, 2019, Octav Bjoza e din ce în ce mai singur. Martorii şi pătimitorii gulagului românesc dispar. Nici fiul său n-a putut urma facultatea pe care şi-a dorit-o. Iar din 2014 până azi, preşedintele a decorat doar 55 (pe ce criterii?) din cei 100 propuşi de Asociaţia Deţinuţilor Politici.
        Dosariada (care ucide) contra actanţilor politici opozanţi continuă. Cercetătorii CNSAS se descalifică atunci când scot, pe sărite, dosare, când din dosare dispar anume pagini, anume nume, de unde şi tupeul celor devoalaţi. Ca boier Stolnici, denunţiant, ca să zic aşa, al Ieruncilor, ca Lucian Boia, „agent anti-emigraţie”, tocmit de Pleşiţă şi de Mihai Caraman. Cercetătorul Mădălin Hodor a şi aflat că Iancu Marin era informatorul „Călin F.”, recrutat la Aiud de Direcţia a IV-a. Fiica sa – scrie presa – a murit pe 21 decembrie ’89. Avea 27 de ani, era încă studentă, pentru că au eliminat-o din facultate după ce tatăl fusese arestat şi trimis la Aiud.
         Tehnica dezinformării e adusă la zi, ca şi metoda ştirii false, semănând frică. E mai rentabil să n-ai opinie, ca să nu intri în grila gândirii incorect politice. Europarlamentarul Cristian Preda a închis telefonul Sorinei Matei, care, în emisiunea din 12 aprilie 2019, de pe B1, i-a cerut părerea privind premierea de către GDS a procurorului Lazăr. Pe cale de consecinţă, Augustul şi-a dat tupeul pe faţă, propunându-şi, culant, să dea premiul său disidentului Iulian Filip, deşi îi prelungise condamnarea la temniţă grea.
        Din sumarul creionat pentru Istorie, genocid, etnocid, lui Petru Ursache îi rămăsese de scris „Războiul nevăzut”, I şi II. „Războiul contra crucii continuă”, notase pe o fişă de lucru, trimiţând la o carte apărută la Ed. Carpathica, pe care n-am reuşit s-o găsesc în biblioteci şi în librării. Cenzura moare, dar nu se predă. Petru n-a mai apucat să afle că micul Macron vrea să dea catedralei gotice o alură nouă,de „artă contemporană”. Şi proiectele curg. Ce, mai avem nevoie de civilizaţie medievală, de cult creştin, când e în trend cultul ecologist? Ia să-i punem, pe acoperiş, catedralei Notre Dame o fermă ecologică într-un cub de sticlă!
        Ce mai avem de făcut? Să aşteptăm ca prezentul să devină trecut?

                                                                          Magda URSACHE