Isabela Vasiliu-Scraba - A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade (I)
Magda Ursache - Jogging prin Mass-media. Întrucât și poezia...
Petru Romoșan - România - doar un cal troian


    A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? (I)

         
        Motto: În opinia lui C.G. Jung, „spiritul timpului ar fi o înclinație sentimentală care, din motive necunoscute, acționează ca o forță suverană de sugestie asupra spiritelor slabe trăgându-le după ea. A gândi altfel decât se gândește în general a avut întotdeauna un fel de semnificație de... nepotrivită ilegimitate... chiar de blasfemitoriu, atrăgând posibile pericole sociale pentru cel care înoată astfel în susul apei... Spiritul timpului ne invită la somn... misiunea lui stă în a ne împiedica de a gândi”
               (Vintilă Horia, „Revista Scriitorilor Români”, nr. 14/ 1977).
         
        Ioan P. Culianu se pare că a scris din Franța o notă informativă despre Mircea Eliade (vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 233). Autorul este recognoscibil după conținutul notei pentru Securitate, turnătorul Ion Manea auto-deconspirându-se și el în 1974 odată cu menționarea volumului soției sale, Gramatica comparată (ibid., p.117). În nota scrisă probabil de Culianu se amintește și de Adriana Berger, după moartea savantului autoare a unui articol anti-Eliade în revista „Minimum” din Israel, urmat de alte articole calomnioase. De la Paris, tânăra îi scrisese în românește asistentului de română de la Groningen pe 13 octombrie 1984 că „nu are slujbă”, după ce renumitul filozof al religiilor se dispensase de ajutorul ei la clasarea manuscriselor și a corespondenței. Eliade consemnase în jurnal că angajarea acesteia a fost, „cea mai gravă eroare din ultimii 25 de ani” (cf. M. Eliade, Jurnal, 31 martie 1984). Poate chiar Culianu scria că „sursa” (adică autorul notei informative) o cunoaște pe Adriana Berger. Aceasta ar fi o „tipă de o rară mediocritate” care l-a căutat insistent și care îi dactilografiază (în franceză) o conferință.
        Din memoriul de activități legate de istoria religiilor pe care fostul profesor de română de la Groningen l-a alcătuit în noiembrie 1990 în vederea angajării sale ca profesor de istoria religiilor la Divinity School, aflăm că pe 23 noiembrie 1984 și-ar fi prezentat la Sorbona volumul lansat pe 7 noiembrie (cf. Culianu, scrisoarea din 18 sept.1984). Cartea apăruse cu sprijinul marelui savant care, solicitat insistent de editorul francez, a scris în august 1984 o foarte scurtă prefață. Prefața fusese „condiție sine qua non” ca Payot să-l publice „recomandat de o autoritate”, cum se poate citi în cele cîteva rânduri ale lui Eliade reprezentând „cea mai importantă însemnare din Jurnal referitoare la I.P. Culianu” (cf. E. Iricinschi, p.260, în vol. Experiențe ale extazului, 1998). Una dintre epistolele trimise academicianului de la Chicago face puțină lumină în povestea scurtei prefețe în măsura în care din ea reiese că autorul de 34 de ani se grăbise în primăvara lui 1984 să-și scrie singur recomandarea: „Îmi pare rău că a mai trebuit să vă obosiți cu prefața pentru volumul de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs. Oricum, vă mai exprim încă o dată recunoștința pentru a 1001-a dovadă de bunătate pe care mi-o dați” (I.P. Culianu, 4 aprilie 1984). Cartea (nesuscitând vreun interes deosebit nici în Franța și nici în Olanda, apud. Culianu) trebuie să fi fost prilejul conferinței intitulată „Știința în Renaștere” pe care i-a dactilografiat-o Adriana Berger în franceză.
        Altă conferință la Sorbona nu mai figurează în bio-bibliografia sa completată de Tereza Culianu uneori neinspirat. E posibil ca ea să fi semnalat prezența fratelui ei la Rimini în vara lui 1989. Bio-bibliografia publicată în „Litere, Arte & Idei” (18 mai 1992, p.7) indică la „Conferințe” că ar fi ținut conferința „Detective novels” pe 21 aug. 1989 la Rimini, unde era organizată cea de-a zecea „Întrunire pentru prietenia între popoare”. Lucrul este greu de crezut nu numai din pricina limbii englezești a conferinței, chiar dacă pe atunci Culianu preda italiana în America. E puțin probabil ca un subiect legat de ucideri urmate (cvasi automat) de prinderea criminalului să fi fost acceptat la acea întrunire pledând pentru amiciție în sensul creștin de „agape”.
        După ce (susținut de M. Eliade) Culianu şi-a văzut la două mari edituri teza de ciclul trei și cartea despre eros și magie (cu o scurtă prefață alcătuită de profesorul Eliade în febr. 1982), e posibil ca el să fi transmis Securității acea notă detaliată despre Eliade unde stă scris că i-a citit Adrianei Berger teza de doctorat din 1982 pe tema operei lui Eliade și că a trebuit să-i răspundă Adrianei Berger la o mulțime de întrebări privitoare la „relația sa cu Mircea Eliade”.
        Pe la 22 de ani, comunistul Ioan Petru Culianu primise după licența în italiană postul dorit (de redactor la revista „Secolul XX”) pe care un securist îl asigurase că-l va avea, dacă va colabora cu temuta instituție (vezi interviul din 2 decembrie 1990 înregistrat de G. Adameșteanu și publicat în Revista „22” din 22-23 mai 2011, p. 13; republicat să umple 32 de pagini în culegerea de articolașe din „Lumea liberă românească”, intitulată pompos și nepotrivit: Păcatul împotriva spiritului, 2005, p.59). În vara anului 1972 Securitatea i-a permis licențiatului să treacă dincolo de granițele închise ale Republicii Socialiste România spre a se perfecţiona în italiană la Perugia, cu o bursă de două luni.
        În 1990, italienistul Culianu i-a povestit Gabrielei Adameşteanu că la vremea studenţiei sale bucureştene venise la el un securist spre a-l racola. Acel securist, după ce a aflat dorinţa acestuia de a lucra în redacţia revistei „Secolul XX”, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. După asasinatul de la Chicago, Paul Drogeanu şi-a amintit că Ioan Petru Culianu primise înainte de a rămâne în Italia postul la revista „Secolul XX” (vezi Paul Drogeanu în „Litere Arte & Idei” din 18 mai 1992, p.7). Decizia de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în țară, dar nu şi abandonarea colaborării sale cu Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât poliția politică i-a trimis un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (cf. A. Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Nr.116/ 2011, p.7065).
        Nota informativă despre Mircea Eliade are data exactă și semnătura turnătorului anonimizate, în conformitate cu Legea 187 și Ordonanța 16 care permite să se „publice doar numele informatorilor care prin acțiunea lor au încălcat drepturile și libertățile omului” (vezi în revista „22”, nr 862 din 18 sept. 2006, interviul cu Claudiu Secașiu, președintele C.N.S.A.S.). De ca și cum în mod „legal” oamenii în comunism ar fi fost lipsiți de dreptul la o viață privată.
        Înregistrările din perioada dictaturii comuniste prin pereții „microfonizați” ai camerei fostului deținut politic Constantin Noica, sau pe calea turnătoriilor obținute de Securitate de la mulți dintre vizitatorii filozofului marginalizat, n-ar fi fost, vezi-Doamne, încălcări ale acestui drept fundamental.
        Știindu-se permanent hărțuit, intimidat și urmărit de statul polițienesc, filozoful retras la Păltiniș mai visa câteodată că le va „trânti ușa în nas” comuniștilor care l-au băgat în închisoare în loc să-i publice manuscrisul despre Hegel, încălcându-i apoi dreptul la o viață privată, lipsită de urmăritori și „ciripitori”. Constantin Noica visa că va rămâne la familia lui din Anglia, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282/2014, pp.23-25).
        În studiul său Totalitarismul ca mod de acaparare a puterii de stat (postat pe internet la
www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam, pagină greu accesibilă), istoricul Ion Varlam (fost deținut politic) observase cu justețe că, oricare ar fi ideologia sa, totalitarismul are neapărat un caracter ideologic prin „voinţa de a-şi justifica natura teroristă”. Aceasta ar fi „o primă deosebire faţă de dictatura banală”. Numai că ideologia pe care o practică totalitarismul de dreapta sau de stânga este „nelegitimă până și în ochii propriei doctrine” (cf. Ion Varlam, ibid.). Pentru că plasează într-un viitor utopic binele ca scop final, în timp ce face răul, actualitatea fărădelegii faţă de persoanele indezirabile fiind mijlocul de realizare a măreţiei viitoare.
        După schimbarea de regim din decembrie 1989, foștii comuniști și tinerii pe care ei îi instruiesc pentru cercetările „Centrului internațional de studii asupra comunismului” din cadrul „Memorialului de la Sighet” au căpătat în deceniile post-comuniste o curioasă abilitate: cu toții par extrem de vigilenți ca studiile lor să nu cumva să fie „impurificate” prin citarea de mărturii din volumele de memorii publicate de foști deținuți politici după căderea comunismului. Sarcina cercetătorilor de dosare dă impresia a se limita la papagaliceala discursului securiștilor torționari, îndosariat și oferit de Securitate spre amănunțită cercetare.
        Primind de la Ioana Diaconescu linkul „Memorialului de la Sighet” pe 17 decembrie 2017 și uitându-mă pe cele 20 de titluri ale „Bibliotecii Memorialului”, am constatat că nu apar titluri ale cărților unor foști deținuți politici povestind ororile prin care au trecut. În biblioteca atent triată nu figurează decât roadele copierii dosarelor securiste. Nici vorbă să se găsească lucrările de sinteză ale doctorului Florin Mătrescu sau ale lui Fabian Seiche (Martiri și mărturisitori români din secolul XX, 2014).
        Oare „Memorialul de la Sighet” ocolește intenționat volumele de memorii ale victimelor
închisorilor politice comuniste? Ne punem această întrebare întrucât „cercetătorii acreditați ai C.N.S.A.S.” mereu „uită” să prezinte și punctul de vedere al victimelor, difuzând negreșit „limbajul standardizat” (cf. Carmen Ciornea, lector univ.la Facultatea de Teologie din Constanța) al torționarilor folosiți la anchetare de poliția politică.
        Un exemplu de limbaj standardizat găsim la anchetarea deținutului Petru Manoliu din lotul Noica-Pillat. Acestuia i-a fost îndosariată așa-zisa mărturie de anchetă după care „Noica, sub pretextul lui Hegel, reafirmă vechile convingeri legionare, pe cât de mistice, pe atât de reacționare” (P.M.). Același limbaj securisto-comunist a folosit și sursa „Șerban” (Pavel Apostol) căruia Z. Ornea/ Orenstein îi dăduse pe ascuns manuscrisul lui Noica despre Hegel, întâi fragmentar, apoi în totalitate: „Cunoscutul filozof legionar” în lucrarea sa, „unul din cele mai periculoase materiale ideologice din țară”, ar face apologia religiei. Lucrarea despre Hegel ar conține „afirmații cu caracter fățiș anti-comunist și mistic”(1).
        Un anchetator i-a spus unui deținut politic următoarele: „Vă vom obliga, prin metodele noastre, să declarați numai ce vrem noi. Aceste declarații smulse cu cleștele înroșit în foc le vom păstra ca MĂRTURII, ca acte pentru arhivă, după care se scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce voi veți pieri. Vom muri și noi, dar istoria se va scrie pentru generațiile viitoare după aceste documente” (cf. Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române, 1995). Carmen Ciornea, autoare a volumului Chipul Rugului Aprins (2016) spunea la TV-Trinitas că abia după câteva luni de studiu la C.N.S.A.S. a unor dosare de Securitate a realizat că procesele verbale de anchetă erau stereotipe în scopul de a azvârli în închisoare victima îndelung torturată și că, pentru aflarea adevărului, trebuie neapărat să ia legătura cu supraviețuitorii. Ea a vorbit cu Emanoil Mihăilescu, Nicolae Rădulescu și cu preotul Nicolae Bordașiu din așa numita organizație „mistico-fascistă” a Rugului Aprins, lot din care au fost omorâți în temnița politică trei oameni complet nevinovați: doi poeți mistici, dr. Vasile Voiculescu și Sandu Tudor și un preot: arhim. Haralamb Vasilache.
        Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890.000 (opt sute nouăzeci de mii) de români fără a socoti victimele comunismului din Basarabia, Bucovina şi Ținutul Herţii şi la circa două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 și 1964 (vezi Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia. În „Wikipedia” românească, enciclopedie confiscată de un grup mafiot, s-a inventat chiar și un imaginar „Nürnberg românesc” care ar fi validat verdictele farselor de procese politice din timpul ocupației sovietice (vezi Testis Dacicus/ George Manu, România sub ocupație rusească în spatele Cortinei de fier, Ed. Mica Valahie, București, 2011).
        Din perspectiva beneficiarilor comunismului și ai post-comunismului, apare semnificativă reacţia unui vizitator al filozofului Noica, la propunerea lui Sorin Ilieşiu, de a fi comemorată într-o zi anume memoria victimelor comunismului. Propunerea lui S. Ilieşiu a stârnit opoziţia lui Andrei Pleşu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva să fie „statutate” nişte „noi chermeze” (vezi scrisoarea lui S. Ilieşiu către Radu Filipescu, 1 febr. 2012).
        Teama de istoria „recentă”, povestită așa cum a fost ea, și nu după șabloane „legalizate” de foști ideologi ai regimului comunist, au avut-o mereu „cripto-bolșevicii” și clientela acestora. Savantul Micea Eliade notase în jurnalul său ce-i spusese fostul deținut politic C.C. Giurescu, atunci când s-au revăzut după treizeci de ani: Securitatea a scos biblioteca istoricului George Brătianu arestat în 1950 și i-a dat foc, distrugând nu numai cărțile din bibliotecă ci și manuscrisele (6 mai 1972). După exemplul bolșevicului Roller (cu ilustrația manualului prezentând la p. 735 Regimentul de artilerie „Ana Pauker”, ediția a III-a, 1947), istoria se cerea (vezi Doamne) reinventată de criticul literar Zigu Ornea, sau chiar de jurnalistul politic I.P. Culianu.
         Referindu-se la volumele omagiale Aufsaetze zu Mircea Eliade, îngrijite de Hans P. Duerr
(n.1943), dintre care deja apărut (Sehnsucht nach dem Ursprung, 1983), academicianul Mircea Eliade îi scria lui Culianu pe 24 febr. 1984 că nu-l deranjează dacă ele cuprind și articole critice, gândindu-se probabil la diversitatea firească de opinii și nu la etichetarea sa ca „fascist”, sau la minimalizarea faimei de care s-a bucurat gândirea sa înnoitoare pe tărâm științific, cum se poate constata din textul lui Culianu intitulat „Țestoasa chioară” și din articolul comunistului Andrei Pleșu (vizitator constant al familiei lui Leonte Răutu, nu numai al filozofului de la Păltiniș), fals dizident beneficiar al unor „burse de lux” (cf. Noica; problema falsei sale dizidențe a fost abordată de sculptorul Bata Marinov, un fost coleg de facultate, într-o scrisoare din 8 febr. 2012 către S. Ilieșiu: http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/).
        La un interviu, un fost elev al lui Mircea Eliade își amintea cum „cei care l-au audiat pe Profesorul Eliade erau perfect conștienți că Eliade era cel mai bun... Azi îl critică numai cei mediocri, care nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiei. Ei sunt aceia care dezinformează... În cultura contemporană, istoricizanții consideră istoria ca un „dat” ce poate fi controlat ideologic. De aceea, chiar „timpul”, în accepţiunea religioasă pe care i-a dat-o Mircea Eliade, le pare „o amenințare la adresa controlului politic al istoriei” (cf. Charles Long).
        În ce privește controlul politic în regimurile totalitare, Raymond Aron și Carl Friederich (pe care Ion Varlam îi citează în studiul său despre definirea totalitarismului), au subliniat erijarea doctrinei politice a partidului unic în religie de stat. După monopolizarea tuturor puterilor (politică, economică, socială și spirituală), caracterul totalitar al regimului ar implica de la sine crearea unei poliţii politice „responsabile cu exercitarea terorii și conservarea puterii” (Ion Varlam). Diferența dintre totalitarismul de dreapta și cel de stânga a fost sesizată de Eliade încă de când era atașat cultural la Legația României din Lisabona: faţă de ceilalţi asasini politici, comuniştii, „asasinii roşii” operează la scară mare: „de la milioane în sus” (vezi M. Eliade, Jurnalul portughez, 28 ianuarie 1943, București, 2010, p.141, a doua ediție în care s-au cenzurat pasajele în care Eliade semnalează amploarea crimelor comuniste din Basarabia și Bucovina de nord pe durata unui singur an).
        Surprins de conținutul textului de „desființare” a poetului Horia Stamatu, text la care fostul
comunist Culianu n-a vrut cu nici un preț să renunțe, Virgil Ierunca (2) i-a împărtășit fără menajamente impresia sa, după care Culianu ar fi fost un „trimis de stăpânire” care a păstrat relații de colaborare cu Securitatea (vezi Virgil Ierunca, scrisoarea către Culianu din 6 octombrie 1978, în rev. „România literară”, 7 febr. 1996; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19).
         

                                                                          Isabela VASILIU-SCRABA

        1 În urma bătăilor bestiale la care a fost supus filozoful, Securitatea a confecționat „lotul Noica-Pillat” din 25 de persoane, arestând pe cei cărora Noica le citise manuscrisul: Al. Paleologu, N. Steinhardt, Sergiu Al-George, Vladimir Străinu, Arșavir Acterian, etc. Despre ceea ce Securitatea a botezat „lotul Noica-Pillat”, fosta deținută politic Simina Mezincescu spunea că „între cele două grupuri nu era legătură, dar au fost conectate fiindcă în jurul lui Dinu Pillat erau și câțiva foști legionari și au vrut să dea aparența unui complot legionar. Era [pe de-o parte] grupul moșierilor cu domiciliul obligatoriu la Câmpulung și [mai era] grupul lui Pillat care erau exilați din Moldova, la Piatra Neamț. Eu [Simina Caracaș-Mezincescu] încercasem printr-o relație să fac să ajungă în Franța manuscrisul Povestiri despre Hegel al lui Dinu Noica. M-am trezit într-un lot imens din care nu cunoșteam multă lume… Ca să mă oblige să semnez ceva grav, anchetatorul [Marin Anghel „care pe hârtiile de anchetă semna altfel”, apud. Simina Mezincescu ) m-a dat cu capul de pereți până a căzut tencuiala de s-a văzut cărămida”( http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/simina-mezincescu-supravietuitoare-a-ultimului-mare-proces-comunist-noica-pillat-570642.html , în „Jurnalul național” din 2011, accesat pe 19 mai 2017). „Marin Anghel”, care semna altfel pe declarațiile de anchetă,  ar putea fi securistul Alexandru Nicolschi/Nicolau care a folosit aceeași tortură cu o altă deținută politic. Adriana Georgescu povestește cum a fost dată cu capul de perete până a fost umplută de sânge de anchetatorul Nicolschi (vezi In the Beginning Was the End, 1951, 2003). In încercarea de a ascunde (/falsifica) adevărata istorie „recentă”, numele agentului sovietic Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau,  aflat doisprezece ani în structurile de vârf ale Securității înființate de Ana Pauker în 1948, nu a fost inclus în Dicționarul de istorie a României, coordonat de Stan Stoica (Ed. Meronia, București, 2007). In Wikipedia confiscată de o mafie cu interese ascunse (https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ), Zigu Ornea, „criticul lui Noica din Securitate” (apud. I. Spânu), este prezentat excesiv de laudativ, îndepărtându-se, fără nici o argumentare, toate informațiile apărute în presă despre rolul lui Ornea în arestarea lui Noica. Anii treizeci, prezentați de Z. Ornea precum Mihail Roller, au fost reeditati de Polirom în 2015 cu prefața scrisă de o fostă profesoară de socialism (Marta Petreu), autoare (în 1993, Ed. Albatros) de poeme nerușinate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas ; pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.322/ 2016, pp.25-27;
http://www.logossiagape.ro/2018/01/30/isabela-vasiliu-scraba-mircea-vulcanescu-in-zdranganit-de-tinichele/).
        2 Virgil Ierunca scrisese că poezia lui Horia Stamatu „va sfinți locul si vremea” fie în afara României, fie „în țara regăsită de mâine…împlinind sorocul spiritualității românești hărăzită să dăinuie prin jertfe ciclice” (V. Ierunca). Despre Culianu, prin e-mail, Cristian Bădiliță îmi comunica pe 6 febr. 2017 următoarele : „Îmi confirmați ce-mi povestea și dl Poghirc, la Paris…Cornel Mihai Ionescu, fost profesor al lui Culianu, mergea în același sens”.). Directorul Mihai Neagu Basarab (Biblioteca Românescă din Freiburg) îmi scrisese pe 6 iulie 2016 că a publicat în 2015 și 2016 din corespondența poetului Horia Stamatu cu Sanda Stolojan 175 de scrisori în „Buletinul Bibliotecii Române” („Buletin-2015” și „Buletin-2016”, de 700 de pagini). Dar el nu a inclus si lunga scrisoare de 27 de pagini…?
         


  „Jogging prin Mass-media

                               Întrucît şi poezia…

        Pentru că a fost Ziua Mondială a Poeziei (21 martie, 2019), Gellu Dorian postează, pe
stiri.botosani.ro, În amintirea poeţilor pomelnic, celebrând nu „ziua mondială a poeziei”, ci „ziua veşnică a poeziei”. Şi da, o ţară „moare” odată cu moartea poeţilor. Aleg din „pomelnic” numele lui Mihai Ursachi, plecat în ’81 în exil, timp de 9 ani, apoi plecat de tot, acum 15 ani (parantetic spus: Adam Puslojic îmi trimite mesaj, ca soţie a lui Mihai Ursachi; îi răspund că eu sunt Magda lu’ Petru Ursache; mai rău a fost cînd am primit condoleanţe multe, la moartea lui Mişu). Gellu Dorian aprinde lumină lui Lucian Alecsa şi Lucian Valea, Cristian Simionescu, Emil Iordache (slavistul a fost şi poet), Constantin Draxin, Corneliu Popel, pe care i-a cunoscut şi i-a iubit. Mai puţin pe colegul de şcoală Ion Avasilinei, nume literar Ion Crînguleanu, care, după Tezele din iulie, „n-a mai fost poet”. Este lecţia pe care femioşii Puterii nu vor s-o înveţe, aşa cum avertizează şi Viorel Savin, în convorbirea cu Virgil Diaconu, din „Cafeneaua literară”, nr. 3, martie 2019. Scriitorincii intrau în „raiul comunist”, angajaţi „pe bază de păcat” (de pact cu diavolul pînă treceau puntea, zic eu, dar punte lungă, de piatră, durabilă). Şi-l citez pe poetul Radu Ulmeanu, care nu s-a lăsat „prins cu un ac în insectarul lui Lucifer”: „Doamne, ce vremuri erau şi ce oameni, ce draci,/ făcînd o propagandă perversă, compromiţînd/ fiecare cuvînt, pînă şi pe Mântuitorul/ lăsîndu-l să moară superb, să învie în apoteoză/ şi să se înalţe la cer, ca pe urmă/să lucreze în numele lui şi să rîdă spărgîndu-se” (Sub cerul tău de aur, „Cafeneaua literarăde februarie).
        Există Izbăvire prin poezie? Gellu Dorian e convins că da. Îşi imaginează un poet trecut în cenaclul de dincolo: cu mîinile întinse pe cer, scrie stoluri de păsări. Adaug la pomelnic numele lui Marin Ifrim, despărţit în postul Paştelui de trupul de lut, pentru a atinge „stelele cîntătoare”. Chinuit de nedreptăţile climatelor: social, politic, literar…, n-a mai vrut să-şi poarte fiinţa pămînteană pe bulevardul castanilor roz din Buzău, retrăgîndu-se în cimitirul Dumbrava (minunată). Cum altfel? Spune Radu Ulmeanu, în interviul luat de Virgil Diaconu, că „fericirea nu e oaspete obişnuit la masa poetului, poate unul extrem de rar, mai cu seamă inexistent”. Cînd Alex. Ştefănescu l-a aşezat pe Marin Ifrim pe o hartă a poeziei ex-centrice n-a greşit. Curentul marin există. Aşa şi-a intitulat autoironic o plachetă din multele. Spre argumentare, reproduc un poem dedicat „Lui Petru Ursache” şi intitulat Cărturarul: „Nici acum nu ştiu pe unde intra în bibilotecă/ Apărea aşa, dintr-odată, ca un sfînt anonim,/El însuşi fiind o bibliotecă./ Vorbeam cu duhul său,/ Îi simţeam tîmplele dogoritoare, paşnice pulsaţii/ De gînduri subţiri, ca sîngele de îngeri./ Citeam în el ca-n Biblie şi eram tare fericit/ Că-l pot vedea şi cînd nu exista / Decît în cărţile sale. bre stradă, părea o copertă de carte stelară/ Bătută de vînt/ De neclintit, numai plumb transparent, cu mersul acela de fermitate blîndă/ De cărturar timpuriu,/ Odată cu începutul.” O să-mi lipseşti, Marin If, şi mata, şi revista „Caietele de la Ţinteşti”, unde ai publicat acest poem, dar şi cealaltă, la care ai trudit pînă la capăt, „Cartelul metaforelor”.
        Transgeneraţionistul Virgil Diaconu, pledînd contra poeziei „generaţionist-curentistă”, decupează pentru titlul convorbirii o afirmaţie a lui Radu Ulmeanu : „O adevărată boală a criticii literare este, într-adevăr, generaţionismul”. Ambii nu se lasă contaminaţi de „virusul generatitei”. Spune Ulmeanu, în altă parte: „Cred în Poezia scrisă de Poeţi şi nimic mai mult”. Aşa este: Grigurcu nu aparţine şaizeciştilor, ci aparţine generaţiei Grigurcu, Mălăncioiu aparţine generaţiei Mălăncioiu, Cezar Ivănescu aparţine generaţiei Cezar Ivănescu. Poetul nu există ca om global, ci ca om singur. Asupra „pericolelor alinierilor” a avertizat şi Nicholas Catanoy. O vreme, viza pentru succes de critică se numea postmodernism. Pe optzecişti îi văd ca într-un portret de grup cu doamnă (ca să parafrazez un titlu de roman), Madi Marin. Însă cîţiva, ca Adrian Alui Gheorghe, au sărit din grup, sunt altfel. Cît despre douămiiştii cu ramuri multe, fracturişti, hiperrealişti, opaci la mit şi la religie, hiperlucizi, refuzînd obstinat candoarea, minimalişti, utilitarişti, decepţionişti ori ludopoetici, o, ei se declară versus oricine, de-clasîndu-i pe clasici şi nu numai. Debutanţii la kil, pentru care nu mai înseamnă nimic vechimea, doar schimbarea, ar trebui să-şi ataşeze pe copertă o bulină roşie pe care să scrie PROMOŢIE, ca în mall, să ştim că-i… chilipir: versificaţie iefină. Cum se ratează sigur Poezia? Negînd zestrea lăsată de predecesori. După ce-l etichetezi idiot pe Eminescu, îţi treci pe hîrtie obsesia: „falusul de 2033 de metri al pustnicului întins cu faţa în sus/ şi ochii înfipţi în ceruri”.
         Un mizerabilist sau ce-o fi ne anunţă, în 11 martie 2019, că şi-a uitat chiloţii acasă, dar nu oriunde, ci pe masă, sensul vieţii sale fiind să facă turism fără chiloţi, poezia fără ei fiind adjudecată deja de poetesele care confundă poemul cu dansul la bară. Pentru acest muzician-versificator, Chopin e Shopping, ceea ce ne lasă în stare de shop, pardon, şoc. La Măruţă, apare în chiloţi şi cu pene-n cap, ca vedetă, un croitoraş travestit. O persoană din zona fashion se plînge cu pathos pe alt Kanal, joi, 4 aprilie, că suntem prea îmbrăcaţi şi că ar trebui să fim mai puţin îmbrăcaţi, adică mai dezbrăcaţi. Iar pe scîndură e posibil orice. Un luat de trend, pe care nu-l numesc, a scris o cronică de spectacol. Ce întrevedea cronicarul teatral ca inovaţii: cetăţeanul turmentat s-o violeze pe Zoe, iar Zoe să consimtă, pentru a primi îndărăt scrisoarea pierdută, Tipătescu alergând-o cu un falus de lemn. Un Farfuridi tatuat şi un Brînzovenescu coafat, ţinîndu-se tandru Hand in Hand, ar întregi original scena.
        Scrie Radu Ulmeanu: „Avem o literatură aseptică, asexuată, al cărei paradox este că e totuşi plină de sex, autorii încercînd să-şi compenseze, fără succes, artificialitatea producţiei.” Cum să atragi atenţia decît scriind Odă bătăturilor sau o baladă a ardeiului Kapia? Însuşi Mircea Dinescu, cîndva „exilat pe o boabă de piper”, a preferat exilul în bucătărie, chef Scărlătescu fiind mai mediatizat decît oricine altcineva. Ştire specială: bucătarul în vizită la Ierusalim. O lume de chefi! Cine nu ştie cine-i Vica? Nu Vico, Doamne păzeşte! Tot la Măruţă (4 april, 2019), un bucătar găteşte ce găseşte în frigiderul Vicăi, care-l asigură că-i „ca pe (sic!) comunism, frigiderul e plin de mîncare. Ghiftuială, ce mai!” Şi-i aduce „un farfuriu mic”. Cum vorbim? Ce mai contează! Din cele 19 volume ale Dicţionarului Academiei, 18.000 de pagini, 175.000 de cuvinte, Ioana Nicolaie a ales: „Fut şi la revedere!”. Alexandru Şişmanian pare că vrea s-o întreacă în a fi anti-poetic, ortografiind surprinzător: „maş(sic!) masturba”. Le pasă de ce spunea Martin Heidegger despre limba poeziei ca „locul de adăpost al fiinţei” şi că „făuritorii de vers sunt veghetori ai acestui adăpost”?
        Avem de toate: poezie cu cercel în limbă şi cu sprîncene tatuate, poezie-pastişă, poezie reciclată (se poartă material uzat, decolorat, găurit), poezie manelistică, poezie fără diacritice (respectaţi diacriticele, altfel vă iese ca lui Bogdan Alexandru Stănescu, într-un „Supliment literar”, an curent: Caci si critica). Revistele online – multe dintre ele – încurajează mediocritatea, neatente la reglajul laudelor. Redactorii şefi acordă superlative nejustificate colaboratorilor de toată mîna, dar şi propriilor persoane literare. Spus „pentru a multa oară” (mulţumesc, Nichita Stănescu!), e mai greu să scrii despre glorii decît despre gloriolete, deşi apărători ai poeziei înalte, ca Paula Romanescu, de pildă, încă se găsesc. Virgil Diaconu, profesor de „poezie estetică sau autentică”, în numărul 2 al revistei sale, oferă generos Îndreptări pentru poetul tînăr, (text reprodus şi de Valeria Manta Tăicuţu în „Spaţii culturale” rîmnicene şi bine a făcut): „Nu am crezut niciodată în şcoala de poezie, din simplul motiv că harul nu poate fi înlocuit de învăţătură, iar daimonul inspiraţiei ţine de zestrea genetică”. Află „lolitologul” Virgil Diaconu condurul Cenuşăresei numite şi Poezie? Categoric, da. Deşi „într-un oraş, poeţii buni sunt mai rari decît bisericile”, la noi, la Ieş’, oraşul cu o mie de biserici, ei sunt la tot pasul, că trebuie să ai grijă să nu calci vreun geniu pe bătături. Bruiajul de poezie autentică e realizat în mass-media prin manipulare, prin amnezie (în cazul unora), prin dezinteres („ce treabă am eu cu X?”), prin cinism („n-a mai murit Z?”). V. Diaconu îi mustră constant, în altă „Cafenea literară”: „Concentraţi-vă, dragi critici, în continuare, asupra poeziei minore! Dedicaţi-i exegeze şi studii, cuprindeţi-o în dicţionarele şi istoriile literare şi oferiţi-i cele mai importante premii ale distinsei noastre bresle! Cu această poezie vom înfrunta în mod negreşit eternitatea. Cît despre poezia de valoare, aceasta poate să mai aştepte.”
         „Versific, deci subzist”! În „Almanah 2019” al Asociaţiei culturale „Renaşterea buzoiană”, criticul care ne-a citit pe toţi, Florentin Popescu, narează o întîmplare din vremea cînd Muzeul Naţional al Literaturii mai funcţiona fără teamă de retrocedare, în Bulevardul Dacia. O coniţă „cu părul strident vopsit în galben” l-a acroşat: „Vă rog să primiţi aceste două cărţi! Vreau să scrieţi despre ele, fiindcă am fost propusă la Premiul Nobel!”. Prozatorul Mihai Antonescu îi făcuse o farsă fudulei coniţe, nobelizabilă doar în mintea ei. A contat pe orgoliul versificatoarei de ocazie şi a fost luat în serios.
        Dar să lucrăm cu materialul clienţilor. În „Constelaţii diamantine”, 3, 2019, găsesc opţiunea lui Boris Marian: „un paznic m-a bătut lîngă un prun,/ Decît deştept şi bun, mai bine prost”; Elena Andreea Ion ne anunţă: „Ninge încet, cu flori de gheaţă/ cerul rîde a nimic,/ E zăpadă sau e ceaţă,/ Totu-i alb sau nu-i nimic.” Alte nimicuri semnează George Baciu: „Femeia pare o-ntrebare/ la care nimeni n-a răspuns/ Fiindcă din cap pînă-n picioare,/ E un mister de nepătruns”, iar Daniel Marian dezleagă enigma: „m-am sucit cu mare interes pe toate părţile îndrăgostirii/ care dădeau către dragostea asta cu balcoane de rai/ despre dînsa tare de tot am întrebat ţuicile.”
        În acelaşi număr de revistă, Iulian Chivu îşi doreşte, în Cronica unei cărţi necitite, să fie cuprins de personalitatea autorului, vrea „vlaga şi fermitatea sincerităţii”, cere şi ură, şi dragoste şi fantezie, şi luciditate şi smerenie, şi păcat. Din păcate, lectura şi-o opreşte, în multe rînduri, după incipit. Cum nu-mi permit nici eu, ca şi distinsul eseist, prozator şi etnolog, să fiu pierzătoare de timp, renunţ să mai dau exemple de poezii atinse de personulitate şi mă întorc la Acord („Argeş”, nr. 2, februarie 2019), poemul lui Horia Bădescu: „Iubeşte-mă cu moartea-n ochi/ Iubeşte-mă cu ochii-n moarte”. Şi asta pentru că: „poemul vine de undeva/ nu există nicio precizare/ hidro-meteo în acest sens// astfel că se-apropie de mine/ în zbor lin/ ca şi cînd ar înnota// şi-ades înnoată lin/ ca şi cînd ar zbura” (Nicolai Tăicuţu, Lin, „Spaţii culturale”, martie, aprilie, 2019).
         Cartea debutului meu din 1973, A patra dimensiune, trebuia să se numească în fapt Întrucît şi poezia. Am văzut intrarea în Poezie ca într-o altă dimensiune, ceea ce l-a indignat pe Virgil Cuţitaru, promovat de puterea iacobană redactor şef. Scoasă din presă, cu semnătură poprită prin grija lui Liviu Leonte, am făcut un blocaj de care nu mai scap: scriu foarte puţin şi foarte rar despre poezie. Bătrînu meu m-a dibuit: „Nu te supăra pe Poezie, Magda, eşti legată chimic de ea, cum ar spune Cioran.” L-am auzit şi l-am ascultat. După o lungă pauză, am re-citit a cincea elegie a Detectivului Arthur, cu carnivorele plante gigant, trăgîndu-i pe cei doi înamoraţi în Grădina botanică. Are dreptate Tudorel Urian: Brumaru e inocent-trivial, timid-scato, pur adolescent-pervers vîrstnic. Şi n-avea dreptate Leonte, preasupus dresajului cenzurii, cînd voia să-i taie sexul ca să nu supere Cabinetul PCR şi să-l dea jos din şefie.
        Ce cărţi de poezie am citit recent? Poezia rafinată a lui Emil Nicolae din Suflet prădător, sonetele lui Radu Ulmeanu, poemele semnate Liviu Antonesei pe blogul său (ce vers care sare peste umbră: „umbra mării nu este marea”!), Parfumul de frezie auree, placheta poetului de la imperiala Dunăre, Nicolae Grigore Mărăşanu; O înserare nepămînteană de Aurel Pantea, carte recomandată de Gheorghe Grigurcu pentru „vocea bemolată a mărturisirilor cu alură ultimă”, Evanescenţe de Eugen D. Popin, recomandată de Andrei Zanca pentru asumarea „pînă la osmozare” a textelor sacre, Inefabila povară de Dan Anghelescu, recomandată de Theodor Damian pentru „mersul din adîncul unui cuvînt” …şi alţii, şi altele. Îmi recunosc „îmbătrînita” viziune asupra poeziei române: eu îi preţuiesc pe singuratici, cu sigure repere estetice, de neclasat într-o grupare; spre a le spune, ca M. Eminescu, „talente individuale”. Ca Lucia Negoiţă (Scutul vulnerabil), ca Aura Christi (Geniul inimii), ca doxoloaga Mihaela Grădinariu, pe care îmi place s-o numesc Grădinăreasa: „de sus, poemul se uită cu un ochi fără pleoape./ Între noi, ceru-mpăturit, din ce în ce mai aproape”. Îi prefer pe ne-populari ca Vasile Gogea (sunt magistrale „propoieziţiile” lui), ca Remus Valeriu Giorgioni, din Marea, o frescă livrescă. Au fost populari excelenţele lor Ion Barbu, Bacovia, Blaga, Voiculescu? „Cu mare pofticiune” (sintagma sa), îl citesc pe „nicolae magnificul” Ţone. Şi-i amintesc lui Gellu Dorian ce stă scris pe placa de mormînt a lui Ioanid Romanescu, din Eternitate: „Trăiască Poezia şi marii visători!”
        Ce-i mai frumos decît o carte de poezie deschisă? Un e-book deschis?

                                                                          Magda URSACHE


                        România – doar un cal troian?

        Sorin Roşca Stănescu, fostul director al ziarului Ziua, actualul coordonator al site-ului
corectnews.ro, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti politici români de azi, avansează în editorialul său de Paşti (29 aprilie 2019) o teză cu adevărat explozivă. În marginea cărţii Prăbuşirea mitului Securităţii (Editura Elion, Bucureşti, 2018), de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă, celebrul jurnalist scrie negru pe alb: „Trădarea Securităţii la care se referă istoricii specializaţi în activitatea serviciilor secrete constă în faptul că, în frunte cu generalul Iulian Vlad, cei mai mulţi oameni aflaţi la comanda Securităţii lui Ceauşescu erau de fapt agenţi sovietici. Aceştia au acţionat în decembrie 1989 la comandă, fiind susţinuţi şi de armata din umbră a celor aproape 30 de mii de agenţi de diversiune aduşi în România sub formă de turişti, iar obiectivul a fost instaurarea din capul locului a unui regim marionetă al Moscovei. [...] Nu o spun istoricii, o spun eu de această dată. Dacă cei care au preluat din mâinile oamenilor Moscovei hăţurile serviciilor secrete din România au fost tot oameni ai Moscovei, atunci ce altceva au fost regimurile politice de la Bucureşti care au fost susţinute de aceste servicii secrete impregnate de ADN-ul Moscovei?”
        Să reluăm cu cuvintele noastre. Integrarea României în structurile euroatlantice, în UE şi în NATO, ar fi o operaţiune de tip „cal troian” (România) a Rusiei în Occidentul democratic şi capitalist. Ipoteza e enormă, dar nu poate fi respinsă pur şi simplu. Prea sunt multe probele şi indiciile care pot fi aduse în sprijinul acestei ipoteze. Chiar dacă argumentaţia propusă de istoricii Corvin Lupu şi Cristian Troncotă ni se pare prea pătimaşă, prea de tot polemică faţă de generalii Aurel I. Rogojan şi Iulian Vlad, ultimul dispărut nu demult. Polemica nu face niciodată casă bună cu cercetarea istorică, iar în cazul nostru, le aduce prejudicii şi autorilor Prăbuşirii mitului Securităţii, şi nu numai generalilor Iulian Vlad, Aurel I. Rogojan, Filip Teodorescu, colonelului Radu Tinu, toţi atacaţi virulent în acest volum. Dar, chiar dacă exemplificările aduse la teza lor principală (trădarea Securităţii în favoarea Moscovei) de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă pot fi măcar în parte eronate, teza se poate susţine atunci când e ilustrată cu alte nume, puse în evidenţă sumar şi în cartea de faţă.
        În schimb, autorii, Corvin Lupu şi Cristian Troncotă (el însuşi general – lucrând cinci ani în arhivele Securităţii înainte de 1989 şi cinci ani după 1989, fost decan în Academia de Informaţii), întocmesc un indice cu informaţii extinse despre numele prezente în volum, mai „îndrăzneţe” decât cele de la CNSAS, un indice care a fost trecut cu vederea, deşi cartea a apărut în 2018. Vom încerca o scurtă selecţie care poate lăsa multă lume cu gura căscată:
         
        „Băcanu, Petre Mihai, jurnalist român, acuzat de legături cu serviciile secrete sovietice, a fost ocrotit de gen. Iulian Vlad.”
        „Caramitru, Ion, conspirator anticeauşist, colaborator al Securităţii, actor, ministru al Culturii (1996-2000), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (din 2005).”
        „Cumpănaşu, Ion, ofiţer acoperit de Securitate, şef al Cenzurii (1973-1977), director general al AGERPRES (1977-1983), redactor-şef al ziarului „Scânteia” (1983-1984) şi preşedinte al Departamentului Cultelor (1984-1989).
        „Dinescu, Mircea, poet cunoscut pentru legături cu serviciile sovietice şi cu Securitatea, disident.”
        „Iliescu, Ion Ilici Marcel, activist comunist de etnie ţigan, evreu şi român, ministru al Tineretului (1967-1971), secretar al CC al PCR (1971), prim-secretar al judeţului Iaşi (1974-1979), conspirator anticeauşist, preşedinte al României (1990-1996; 2000-2004).”
        „Isărescu, Mugur, absolvent al ASE Bucureşti, ofiţer de Securitate, guvernator al Băncii Naţionale din 1990, prim-ministru în anul 2000, deţinător de proprietăţi şi valori.”
        „Kostyal, Ştefan, evreu maghiar, general MapN, absolvent al Academiei Militare Superioare a MST al URSS „K.M. Voroşilov”, cetăţean al URSS în secret, agent al GRU, conspirator anticeauşist.”
        „Liiceanu, Gabriel, filozof, colaborator al Securităţii, propagandist post-decembrist.”
        „Mălureanu, Vasile, col. de Securitate şi gen. SRI (rez.), şef al Diviziunii pentru Apărarea
Constituţiei.”
        „Militaru, Nicolae (Lepădat), general-colonel MapN, agent al GRU, ministru al Apărării.”
        „Negriţoiu, Mişu, absolvent al ASE Bucureşti şi al Facultăţii de Drept, lucrător în reţeaua
comerţului exterior, director al unor societăţi controlate de Securitate, şeful agenţiei economice a României din New York şi şef al Biroului Comercial al României în Los Angeles.”
        „Patriciu, Dan Costache („Dinu”), arhitect, recrutat de Securitate şi trimis să-şi desfăşoare
activitatea în Emiratele Arabe Unite, în 1990 i s-a dat întreprinderea de stat „Rompetrol” şi a fost promovat în politică, unde a realizat mai multe scindări ale mişcării liberale.”
        „Pleşu, Andrei Gabriel, colaborator al Securităţii, filozof, eseist, politician post-decembrist,
ministru al Culturii (1989-1991), ministru de Externe (1997-1999), consilier prezidenţial (2004-2005).”
        „Radu, Nicolae, comandor, agent sovietic, conspirator anticeauşist.”
        „Rădulescu, Gogu, înalt demnitar comunist, de etnie ţigan şi evreu, a susţinut tacit opoziţia faţă de Ceauşescu, în noaptea de 21-22 decembrie 1989 împreună cu gen. Vlad, i-a propus gen. Vasile Milea să-l aresteze pe Ceauşescu.”
        „Stoenescu, Alex Mihai, subinginer de metalurgie, doctor în istorie, informator al Securităţii, autor de cărţi.”
        „Voiculescu, Dan, absolvent al ASE Bucureşti, între 1980 şi 1990 a fost director al Întreprinderii „Crescent” a Securităţii.”
         
        Teza pe care editorialistul Sorin Roşca Stănescu o extrage din cartea Prabuşirea mitului Securităţii, semnată de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă, precum şi din propria sa experienţă şi cunoaştere extinsă a României recente e cu adevărat înspăimântătoare. Este România doar o gubernie, un cal troian al Rusiei în UE şi în NATO? O întrebare care poate să dea vertij, mai ales dacă ţinem cont de armele americane prezente pe teritoriul ţării şi, eventual, de cele care ar mai putea veni. Dar nu e exclus ca adevăratul mister să se ascundă în relaţiile strategice rămase secrete dintre SUA şi Rusia. Pe afară-i vopsit gardul şi-năutru-i leopardul! De ce ne preocupă asemenea teze şi ipoteze? Este simplu (ca într-o reclamă recentă): viaţa noastră depinde prea mult de asemenea mari scamatorii invizibile.
         

                                                                          Petru ROMOȘAN